Republica Moldova este „cel mai bun elev din clasa mea”. Aprecierea îi aparține comisarei europene pentru Extindere, Marta Kos, și a fost reiterată zilele trecute într-un interviu acordat France 24. Este probabil unul dintre cele mai măgulitoare certificate politice primite în ultimii ani de guvernarea de la Chișinău. Moldova, spune oficialul european, recuperează rapid decalajele și se află, împreună cu Muntenegru, Albania și Ucraina, în grupul statelor aflate în fruntea procesului de aderare. Ceea ce plasează Chișinăul în fruntea plutonului care aleargă spre linia de sosire a aderării la UE.
Numai că, aproape simultan cu aceste elogii venite dinspre Bruxelles, la Chișinău se consumă o poveste care arată cât de dificilă este desprinderea nu doar de Rusia, ci și de vechile reflexe ale relației cu aceasta.
Igor Makarov, omul de afaceri care și-a construit averea în industria gazelor din spațiul postsovietic, a discutat cu premierul Vasile Tofan și cu ministrul Energiei, Dorin Junghietu. Potrivit lui Makarov, întâlnirea ar fi durat aproximativ trei ore. Iar oferta pusă pe masă nu este deloc neglijabilă: investiții care ar putea ajunge până la un miliard de dolari, inclusiv în capacități de stocare a gazelor.
Un miliard de dolari este o sumă uriașă pentru economia Republicii Moldova. În mentalul colectiv, orice trimitere la „miliard” poartă mai degrabă povara unei amintiri legate de o schemă dubioasă transformată în datorie publică și plătită și astăzi de fiecare moldovean. Dar tocmai dimensiunea acestei sume obligă statul să pună mai multe întrebări, nu mai puține.
Pentru că Makarov nu vine din spațiul euro-atlantic spre care tinde Moldova. Nu vine nici din Silicon Valley și nici din ecosistemul energetic european în care Moldova încearcă să se integreze. Este fondatorul ITERA, companie care a jucat un rol important în comerțul cu gaze din fostul spațiu sovietic și care a livrat în trecut gaze inclusiv Republicii Moldova. Biografia sa de afaceri este legată profund de industria energetică postsovietică.
Canada l-a inclus în regimul său de sancțiuni privind Rusia, autoritățile canadiene invocând legăturile sale anterioare cu înalți oficiali ruși și rolul în tranzacții energetice ruso-turkmene pe care Ottawa le-a caracterizat drept netransparente. Makarov a renunțat între timp la cetățenia rusă și susține că nu mai locuiește în Rusia din 2013.
Problema nu este, așadar, existența unei dovezi că Makarov ar executa astăzi ordinele Kremlinului. O asemenea afirmație ar trebui demonstrată. Problema este alta: cum se împacă profilul unui asemenea potențial investitor cu strategia prin care Republica Moldova spune că vrea să-și construiască independența energetică și viitorul european?
Am ieșit din dependența de Rusia ca să ne întoarcem la oamenii vechiului sistem?
Puține domenii explică mai bine vulnerabilitatea Republicii Moldova față de Rusia decât gazele naturale.
Timp de decenii, gazul nu a fost pentru Moscova doar o marfă. A fost și un instrument de influență. Prețurile, datoriile, Moldovagaz, livrările către regiunea transnistreană și dependența aproape totală de o singură sursă au creat un sistem în care securitatea energetică și cea națională au devenit imposibil de separat.
Tocmai un astfel de sistem încearcă Moldova să demonteze după invazia rusă asupra Ucrainei.
Comisia Europeană constată astăzi că Republica Moldova și-a eliminat dependența de energia rusească și că reformele ultimilor ani au redus decisiv dependența de gazul rusesc și de electricitatea produsă în regiunea transnistreană. Bruxellesul și Chișinăul au convenit în 2025 o Strategie cuprinzătoare pentru independența și reziliența energetică a Moldovei, susținută financiar de UE. Direcția este fără echivoc: integrarea Moldovei în piața energetică europeană și reducerea vulnerabilităților față de Rusia.
Uniunea Europeană merge chiar mai departe. În 2026 a transformat în legislație europeană eliminarea progresivă a importurilor de gaze rusești. Europa încearcă să închidă conducta politică și financiară care a legat-o prea mult timp de Moscova.
Și exact în acest moment, la Chișinău reapare un personaj provenit din vechea lume a tranzacțiilor cu gaze postsovietice, propunând investiții de până la un miliard de dolari tocmai în infrastructura gazieră.
Există aici cel puțin o contradicție politică.
Independența energetică nu înseamnă numai să nu mai cumperi gaz de la Gazprom. Înseamnă să construiești un sistem în care infrastructura critică, finanțarea și furnizarea energiei să nu recreeze, sub alte forme și alte nume, vulnerabilitățile de care tocmai ai încercat să scapi.
Un depozit de gaze poate funcționa zeci de ani. Proprietarul, finanțatorul sau operatorul unei asemenea infrastructuri nu este un simplu comerciant care deschide un supermarket. Intră într-un domeniu care privește direct securitatea statului.
De aceea, întrebarea nu este dacă Republica Moldova are nevoie de investiții. Evident că are. Întrebarea este ce fel de capital acceptă într-un sector strategic și cât de atent verifică proveniența, istoricul și interesele celor care îl aduc.
Europa nu înseamnă numai steaguri albastre
Guvernul are un argument pragmatic. Republica Moldova este o economie mică, dependentă de importurile energetice, iar autoritățile trebuie să discute cu potențiali furnizori și investitori. Mai ales acum, când țara a intrat într-o nouă stare de urgență energetică și hidrologică, iar securitatea aprovizionării și costurile energiei revin în centrul preocupărilor statului.
Este un argument legitim. Dar pragmatismul nu poate însemna amnezie.
Moldova nu poate pretinde simultan că integrarea europeană este proiectul său existențial și că identitatea, trecutul și conexiunile celor care vor să intre în infrastructura sa strategică sunt chestiuni secundare.
Aici, declarația Martei Kos capătă o semnificație mai profundă decât un compliment diplomatic.
Comisara europeană a spus în repetate rânduri că Moldova este cel mai bun elev sau, în formularea folosită în iulie, „best performer” din clasa sa. Kos a legat această apreciere inclusiv de reformele justiției, combaterea corupției și construirea unui stat în care, după cum explica ea, să nu mai existe oligarhi cu drepturi speciale.
Este exact standardul care ar trebui aplicat și investițiilor strategice.
Europenizarea nu constă doar în deschiderea clusterelor de negociere, modificarea legislației sau fotografiile oficialilor moldoveni la Bruxelles. Înseamnă schimbarea modului în care funcționează statul. Înseamnă transparență, verificarea capitalului, instituții capabile să spună „nu” inclusiv atunci când pe masă se află foarte mulți bani.
Pentru un miliard de dolari, întrebările trebuie să fie de un miliard de dolari.
De unde provin banii? Cine va controla infrastructura? Care este structura beneficiarilor efectivi? Ce jurisdicții și companii vor fi implicate? Ce mecanisme ar permite statului să intervină dacă investiția generează o vulnerabilitate? Cum este evaluat istoricul investitorului de partenerii occidentali ai Republicii Moldova?
Aceste întrebări nu reprezintă rusofobie și nici ostilitate față de investițiile străine. Sunt alfabetul securității economice într-un stat care a descoperit pe propria piele cât costă dependența.
Cel mai bun elev trebuie să învețe și lecția gazului
Republica Moldova se află într-un moment paradoxal. Niciodată după independență nu a fost atât de aproape politic și instituțional de Uniunea Europeană. Dar niciodată miza desprinderii de vechile mecanisme economice ale spațiului rusesc nu a fost atât de mare.
Tocmai de aceea cazul Makarov depășește persoana lui Igor Makarov.
Este un test despre felul în care Chișinăul înțelege independența energetică.
Dacă aceasta înseamnă doar înlocuirea gazului rusesc cu gaz cumpărat prin alte conducte, lecția ultimelor trei decenii a fost înțeleasă doar pe jumătate. Dacă însă independența energetică înseamnă diversificare, concurență, transparență, capital verificabil și eliminarea posibilității ca infrastructura critică să devină instrument de influență politică, atunci standardul aplicat oricărui investitor trebuie să fie incomparabil mai sever.
Moldova are nevoie de capital. Are nevoie de depozite de gaze. Are nevoie de infrastructură și de investitori capabili să finanțeze proiecte pe care bugetul național nu le poate susține singur.
Dar nu orice miliard este automat un miliard bun.
Marta Kos poate avea dreptate atunci când spune că Republica Moldova este cel mai bun elev din clasa extinderii. Numai că elevii buni nu sunt evaluați după declarațiile lor de intenție, ci după examenele pe care le trec.
Iar unul dintre examenele decisive pentru Chișinău este tocmai acesta: dacă, după ce a petrecut ani întregi desprinzându-se de dependența energetică de Rusia, va rezista tentației de a reveni la vechile combinații ale lumii gazului postsovietic doar pentru că acestea vin acum împachetate într-o ofertă de un miliard de dolari. Repet, una cu o conotație extrem de negativă în mentalul colectiv. Republica Moldova a plătit prea mult pentru lecția gazului rusesc ca să o uite tocmai când se apropie de Europa. Iar amnezia interesată pe acest subiect ne poate arunca din nou în spirala greșelilor din trecut. „Oportunitatea” s-ar putea dovedi din nou acel vârtej care ne poate trage rapid din nou pe fundul mării!
