Afirmația Maiei Sandu că ar vota pentru reunirea Republicii Moldova cu România, dacă s-ar organiza un referendum în această chestiune nu e prima de acest fel. Prima a fost în februarie 2016, la Pro TV, în cadrul emisiunii „În Profunzime”, au mai fost și alte câteva referințe la tema Unirii, nu întotdeauna reușite, important e să fie luate drept ceea ce sunt: niște opinii personale.
Dreptul la opinie
Într-un stat democratic, oricine, inclusiv șeful statului, are dreptul la opinie personală. Ea a și subliniat că în calitate de președinte al Republicii Moldova urmează voința majorității cetățenilor expusă în cadrul referendumului din octombrie 2024, și aceasta e integrarea europeană, fixată și în Constituție.
Era și natural că o mărturie de acest fel să aibă ecouri puternice peste Prut, dar n-am fi bănuit atâta atenție din partea presei europene, atenție pe care o datorăm atât faimei câștigate de Maia Sandu, cât și apropierii noastre de linia frontului ucrainean, aflarea în epicentrul războiului hibrid, informational, declanșat de Rusia, resimțit pe tot continentul. Astfel, discuția despre reunire trece dicolo de hotarele României și Republicii Moldova, se „internaționalizează” și, după cum s-a văzut din interviu, ideea poate fi înțeleasă și acceptată de europeni. De ce nu am profita de faptul că acțiunile agresive, revanșarde ale Rusiei îi fac pe occidentali mai sensibili la problemele din spațiul văzut ca „străinătate apropiată” de la Moscova?
Și în presa ucraineană știrea despre atitudinea Maiei Sandu față de perspectiva reunirii cu România a fost prezentată într-un mod neutru, echidistant.
Contextul discuției
La Chișinău s-a reacționat gălăgios, ca după un foc de artificii la încheierea sărbătorilor de iarnă, dar și cu scandal, ca după un chef. Puțini au văzut interviul, marea majoritate a comentariilor (peste 500, la momentul scrierii acestui editorial) erau dinafara Republicii Moldova. Și cei cărora cuvintele președintei le-a suscitat emoții plăcute, și cei pe care cuvintele ei i-au tulburat puternic, i-au indignat și înfuriat profund, nu cunosc probabil contextul în care a fost făcută declarația respectivă. Maia Sandu a fost întrebată dacă ar vota reunificarea cu România și ea a spus că da și a explicat de ce. Tema discuției era alta, nu s-a discutat cum trebuie înfăptuită Unirea.
E adevărat, ea a trecut peste aspectele sentimentale și nedreptatea istorică ce i s-a făcut poporului roman, dar interlocutorii ei, jurnaliștii britanici Rory Stewart și Alastair Campbell, nu au nevoie de lecții de istorie, ei au venit bine pregătiți pentru interviu, nu au pus la îndoială, de exemplu, faptul că moldovenii vorbesc limba română. Argumentul că Rusia prezintă un pericol real pentru securitatea și independența unui stat mic ca Republica Moldova i-a convins. Pentru noi, ce contează mai mult: motivația sau reunirea în sine? Vom respinge o reunificare nemotivată corespunzător?
„Ciorbă” reîncălzită sau proaspătă?
Unii au zis că spusele Maiei Sandu sunt „ciorbă reîncălzită”. Ba deloc. Inițiativa interviului nu-i aparține și „ciorba” e destinată unui alt auditoriu, care nu-i știe gustul. Printre cei „ultragiați” de răspunsul ei, s-au aflat, paradoxal, nu numai românofobi licențiați, nu numai rivali și concurenți politici înverșunați, răzbunători, care îi urmăresc cu gelozie orice pas, orice gest, ci și veterani unioniști, care se încrâncenează să creadă că opiniile lor sunt întotdeauna singurele corecte. Sigur, ei știu mai bine decât toți cum se face reunirea, s-au expus nu o singură data la această temă, și consideră că Maiei Sandu nu-i rămâne decât să realizeze ideile lor. Referințele la referendum, de oriunde ar veni acestea, îi scot din sărite, e diversiune pentru ei.
Din punctul lor de vedere, e suficient ca Parlamentul să reactiveze actul unirii din 1918 și să anuleze (printr-o declarație?) consecințele Pactului Molotov-Ribentropp, și problema s-a rezolvat. Acceptul unui asemenea act pe plan national și international nu-i preocupă. Cum vor reacționa Rusia, UE, SUA – nu e treaba lor. S-ar putea ca ei pur și simplu să nu-și dea seama pe ce lume trăiesc. Să le amintim, de exemplu, ce a urmat după simpla încercare a Republicii Moldova și a Ucrainei de a semna acordul de asociere cu UE, în 2014. Noi trebuie să învățăm din experiența înaintașilor noștri. Unirea din 1918 nu a fost realizată de diletanți.
Echilibrul interior și extern
Dar ce se întâmplă dacă socialiștii sau comuniștii se adresează Curții Constituționale și cer anularea actului de reunire, invocând articolul 142 din Constituție care spune că „(1) Dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale”? Nu ar trebui revizuit mai întâi acest articol constituțional, pentru ca magistrații Curții Constituționale să poată valida un eventual demers reunificator? Iar pentru modificarea Constituției, se știe, sunt necesare 2/3 din voturile deputaților.
Statul Republica Moldova nu l-a creat Maia Sandu, acesta s-a născut în virtutea unor circumstanțe geopolitice și există în baza dreptului international, a cartei ONU și, da, a propriei Constituții. Nu se mai poate ignora Legea Fundamentală, nici în procesul integrării europene, nici în cel al reunirii cu România. Numai prin legalitate și legitimitate putem menține echilibrul interior și obține acceptul partenerilor externi, care contează. Cum să-i împaci pe adversarii reunirii decât referindu-te la voia majorității, exprimată în condiții democratice? Și dacă a fost posibil un rezultat pozitiv în referendumul privind integrarea europeană, de ce nu ar fi posibil și cel în chestiunea reunirii?
Trădătorii arată cu degetul
Fiindcă veni vorba, articolul 142 din Constituție ar trebui să-l citească și comunisto-socialiștii care o învinuiesc pe Maia Sandu de „trădare”. De altfel, să fii numit „trădător” de politicianul finanțat de Moscova, care primea lunar, după cum a recunoscut el însuși, până la 1 milion de dolari pentru întreținerea partidului, de politicianul care punea la cale federalizarea Republicii Moldova după proiectul scris la Kremlin, de politicianul care le spunea găgăuzilor că „ai noștri sunt aproape”, referindu-se la armata rusă, este de fapt o recunoaștere a meritelor tale patriotice. Nu Maia Sandu, ci Dodon, și Voronin și tovarășii lor sunt tădători, ei ar trebui să se uite în oglindă, înainte de a arăta cu degetul spre alții.
Constituția spune clar că dispozițiile sale în ce privește caracterul suveran, independent și unitar al statului pot fi reviziuite și, prin urmare discutate. Altfel Dodon ar fi trebuit demult băgat la închisoare pentru intențiile de federalizare a Republicii Moldova. El atentează în mod evident la caracterul unitar al statului moldav.
Ideea reUnirii este constituțională
Curtea Constituțională și-a expus poziția în privința scopului politic de reunire cu România, după ce Ministerul Justiției refuzase, în 2012, înregistrarea statutului PNL care conținea obiectivul „unirii celor două state românești”, iar Curtea de Apel, apoi și Curtea Supremă de Justiție au ajuns la concluzia că motivul refuzului este neîntemeiat. Sesizarea trimisă la Curtea Constituțională se referea la constituționalitatea obiectivului politic al reunirii în raport cu Articolul 1 din Constituție privind caracterul unitar și indivizibil al statului.
În noiembrie 2014, Curtea a explicat că ideea reUnirii nu este neconstituțională, că dreptul la libertatea de exprimare și pluralismul politic permit promovarea unui asemenea obiectiv politic, cu condiția recursului la mijloace pașnice, a respectării principiilor democratice.
Ce ne împiedică să formăm un partid, nu zece, și să convingem cetățenii să voteze pentru obiectivul reUnirii? Tot Maia Sandu?
