Eurovision. Un concurs care nu poate exista dacă nu e însoțit de scandaluri și contestări. De la etapele naționale, până la cea europeană. Un concurs care indică niște tendințe ale industriei, nu neapărat mereu exacte, dar ”desfrâul” plăcerilor publicului (pentru care se crede că există concursul), e temperat de juriul format din profesioniști. Extrem de rare cazurile când alegerea celor două tabere coincide, sau e la distanță redusă. Iar juriul mereu ajunge să fie țap ispășitor. Întrebarea e dacă industria muzicală are sau nu nevoie de acest concurs la nivel local, dar și european?
Eurovisionul nu reflectă nici tendințele generale din showbiz, nici undergroundul
Dacă stai să analizezi conținutul, înțelegi că de cele mai multe ori, ele urmează parcursuri foarte diferite. Eurovisionul nu reflectă nici tendințele generale din showbiz, nici undergroundul. E o nișă în care da, se întâmplă și lucruri bune. Dar Eurovisionul nu mai e ce a fost, a fost scăpat din frâie. Evoluția e firească, dar în cazul acestui concurs sintagma asta se deplasează spre o zonă ciudată, cel puțin. Ultimul deceniu, dar, mai ales, ultima ediție a fost despre verbul „a epata”.
Bizarul face legea, tot mai abrupt de la an la an. În mai multe rânduri acest concurs a fost departe de muzică, iar miza e pusă pe frângerea limitelor, pe sacrificarea valorii clasice chiar, iar creativitatea ținea tocmai de felul în care impui elementul de șoc, sau de sfidare a ceea ce au construit secole la rând muzicienii de calibru. Fiecare-și iese din minți cum îl duce capul. Deci, sfidare! Impunere prin orice altceva decât linie, text, voce. Uneori până la disprețul normalității. Și nu e vorba categoric despre tradițional, sau capacitatea de a fi în pas cu tendințele. Indiscutabil, producțiile muzicale în sine la nivel tehnic au fost de apreciat. Elementul de show a impresionat, conceptele unor proiecte muzicale, la fel au stârnit admirație, dar peste toate astea, a dominat resentimentul în raport cu direcția luată de acest concurs. Ca să nu mai amintim de păcatul anulării obraznice a voturilor, atunci când socoteala nu iese. Toate astea au redus tăios din valoarea și semnificația concursului.
Etapa de preselecție a fost ignorată de artiști consacrați
Anul acesta Republica Moldova a anunțat o noua etapa de preselecție națională. Ca niciodată, concursul a fost ocolit ostentativ de nume ”grele”. A răspuns perfect indignărilor din anii precedenți. Au venit doar tineri. 90% profund necunoscuți. Juriul a selectat douăsprezece piese pentru finală, iar organizatorii la câteva zile distanță au anunțat retragerea Republicii Moldova din concurs. Taxa de participare a fost plătită, deci, poate reveni oricând găsește de cuviință. Bucuria internauților e mare ca niciodată. Starea asta de încântare invită la reflecție: mai are rost să revenim ca țară pe această scenă, sau ne vedem de ale noastre emisiuni și proiecte muzicale. La ce (ne) folosește Eurovisionul?
Acum 20 de ani, când Republica Moldova debuta în acest concurs, părea o realizare de calibru și un pas uriaș pentru showbizul moldovenesc. Chiar dacă succesul internațional de proporții al lui Dan Bălan cu ”Dragostea din tei” au demonstrat că se poate rupe hotarul mioritic și reuși o carieră în industria muzicală internațională, era clar că drumul nu e ușor, că formula succesului e încă o necunoscută, iar oportunitățile, dincolo de noroc, țin și de strategie.
Locul și momentul potrivit e un criteriu important. Eurovision părea să fie exact acest criteriu. Era o șansă pentru artiștii moldoveni să lanseze pe orbita muzicală internațională câte un proiect „made in MD”. Partea proastă e că acest lucru a fost înțeles de mult prea puțini. Miza internă era lansarea reușită în showbiz, platforma cu vizibilitate incredibilă și rapidă în acei ani. Probabil, unicul caz exemplar în acest sens a fost Dara care s-a lansat ca artistă în Eurovision, iar impactul prezenței ei acolo a fost dincolo de orice așteptări.
Un alt lucru bun pe care-l genera în primii ani acest concurs, era creația. Fiecare început de an, aducea o avalanșă de hituri pe potriva tendințelor momentului. Era vremea când estrada noastră deseori dominată de ”șansonel mioritic”, era puternic diluată de creații după calapodul celor occidentale. A dispărut și acest element acum din Eurovision. Din momentul în care în concurs au fost admise piesele compozitorilor străini, cei autohtoni au cam bătut în retragere.
Și mai era un aspect, uneori tare haios, dar interesant de urmărit. Cei mai mulți artiști de la noi se produc într-o veselie pe la petreceri private. Cu timpul, muzica noastră ușoară a prins tot mai mult conceptul pieselor potrivite de cântat la un colț de masă, bune de bocit la alt colț. Textele care făceau plinul buzunarului trebuiau sa fie despre iubiri triste, despre trandafiri ofiliți despre fata mamei sau a tatei, despre cat de grozav e nașul, ce floare aleasă e miresa și tot tacâmul care merge direct la mintea și sufletul celui cu sărbătoarea sau drame în suflet. ”Nunta biz” domina piața și creația. Dar... O dată pe an, cei care își aveau repertoriul pe potriva necesității emoționale a maselor și scena în fața meselor cu bucate, au prins gust pentru scena mare, pentru reflectoare, prezență într-un show de mare audiență. O data pe an, se debarasau de coafura de nănășică, sau cel puțin asta intenționau să facă, căutau câte o piesă de factură mai civilizată și veneau la Eurovision. Dar nu e ușor de scos nunta din artist. Nici ca manieră de interpretare, nici ca ținută scenică, și nici ca nivel de comportament și abordare, în general. Circul era variat și intens. Iar când juriul nu oferea note tocmai generoase acestei categorii, era tocat ca la ușa cortului de acești artiști ieșiți din cort și intrați în lumina reflectoarelor. Era mai mare jalea când constatai atâta lipsă de bun simț, dar mai ales a conștiinței de nivel și categorie artistică. Ghiciți care era miza? Onorarii rareori dublate pentru petreceri, iar de cele mai multe ori, o creștere în preț cu 50 de euro. Pare trist?
Zdob și Zdub au fost printre puținii care au știut să beneficieze de Eurovision
Daca e să revenim la oportunitățile pe care Eurovisionul le oferă la nivel internațional, cei absolut conștienți de beneficiile lui au fost trupa Zdob și Zdub. Când au mers a doua oară, știau exact ce au de făcut și aveau pregătită nu doar piesa pentru concurs, dar un album întreg, care urma să fie promovat în toată Europa, prin turneu. Aveau semnat contract cu o casa de discuri europeană, iar Eurovisionul era scena de pe care decolau. Cea mai sănătoasă strategie. La amploarea asta mai mult nimeni nu și-a gândit prezența în acest concurs extrem de costisitor. Au mai câștigat Sun Stroke difuzări pe radio în Europa cu piesa din concurs și un loc în lumea Eurovision prin prezența lor colorată, dar nu și o carieră de durată. Uneori, Republica Moldova a avut prestații de-a dreptul admirabile. Alteori, nu a ajuns nici în finală. Locurile în top sunt cu măsură și e firesc să fie așa.
Plăcerea asta costă. Costă foarte mult. După bucuria de a ieși învingător acasă și perspectiva unei experiențe unice și savuroase pe care o oferă concursul, mai există incredibilele cheltuieli pe care un artist le suportă de unul singur. Credite, datorii, muncă enormă și toate acestea de dragul a două săptămâni de poveste pe care le trăiești în epicentrul unui concurs unde toate se întâmplă ca la carte. Locul unde ai șansa de a te simți o dată-n viață Artist! Nu e un lucru de neglijat, înțeleg. Doar că aceste sume pompate în bucuria și magia acestor două săptămâni, nu merită efortul dacă miza nu e cu mult mai mare, dacă la mijloc nu există strategie, dacă nu e un repertoriu, un potențial și un artist care gândește mult mai larg și în perspectivă, dacă nu aspiră la mult mai mult. Iar cei care au înțeles lucrul asta, au făcut exact ce trebuie – se concentrează pe esență, își aleg drumul și-l parcurg fără a pierde timpul, dar mai ales, banii cu Eurovisionul care a devenit scena unde muzica e încorsetată în canoane si capcane, iar apoi sfidată. Un artist asumat a înțeles demult ca Eurovisionul nu e calea, iar banii care-i cere acest concurs, dacă i-ai investi în proiectul personal, te pot edifica atât de reușit, încât să poți umple stadioane. Eurovision nu-ți oferă statut de mare artist și nici carieră de durată. E doar o poveste care ti se dă cu porția. Și pe care o plătești tu! Iar dacă povestea asta nu ti-a stârnit pofta de a fi mare și de impact, atunci nu-și mai are rostul. Iar rostul poate fi contabilizat analizând ce a fost după în cele 19 cazuri întâmplate deja.
