Merită să repetăm: independența Republicii Moldova, la a treizeci și cincea aniversare, ca și la celelalte de după 2022, depinde în cea mai mare măsură de rezistența armatei ucrainene. Șansa noastră e mai întâi geografică.
Ocupantul – „partener strategic”
Paradoxal, Rusia era considerată de la bun început, până în 2023, „partener strategic” al Republicii Moldova, împreună cu SUA și UE. O relație bună între o fostă colonie și un fost stat ocupant, colonizator, nu e ieșită din comun. În cazul nostru însă statul ocupant mai ocupa o parte a teritoriului nostru și refuza demonstrativ să-și retragă trupele, în pofida angajamentului de la Istanbul, în 1999. Mai mult: Moscova ne șantaja economic și energetic, ne tăia curentul electric și ne închidea robinetul la gaz, ne închidea piața și călca sticlele cu vin și fructele moldovenești cu buldozerul, ori de câte ori nu îi plăcea ceva (de exemplu, înainte și după semnarea acordului de asociere cu UE). Cu toate astea, autoritățile Republicii Moldova, indiferent de culoarea politică, au tratat Federația Rusă cu respect afișat, evitând să o supere, ca pe o persoană cu probleme de echilibru psihic.
România a devenit „partener strategic pentru integrarea europeană a Republicii Moldova” abia în 2010, după înlăturarea comuniștilor de la putere, printr-o declarație comună semnată de Traian Băsescu și Mihai Ghimpu, iar, în 2011, când a fost adoptată o nouă strategie de securitate națională (în perioada guvernării Alianței pentru Integrarea Europeană, alcătuită de PLDM, PD și PL), s-a stipulat că Republica Moldova va dezvolta un „parteneriat strategic cu România pe dimensiunea integrării europene, inclusiv în domeniul economic și energetic”. României i s-a recunoscut cu mare întârziere ceea ce Rusiei i s-a atribuit imediat după 1991.
Armata rusă a ocupat, în 1992, o parte (11%) din teritoriul Republicii Moldova, pretextând că îi apără pe transnistreni de „fasciștii și naziștii” de la Chișinău. Prin acordul de încetare a focului pe Nistru, semnat la 21 iulie 1992, de președinții Boris Elțin și Mircea Snegur, Moscova a trimis trupe suplimentare de „pacificare”, ca nu cumva armata moldovenească să-i atace pe separatiștii ruși, luând exemplu de la armata rusă care i-a „pacificat” pe separatiștii ceceni organizând împotriva lor două campanii militare - „operațiuni antiteroriste”, omorându-i fără cruțare, distrugând capitala și multe alte localități cecene.
Ideologia restaurației
De obicei, discursul lui Putin de la Conferința de securitate de la Munchen, în 2007, este citat ca moment de cotitură în relația dintre Rusia și Occident, care relație, la rândul său, determină acțiunile Moscovei față de noile state independente din „vecinătatea apropiată”. Până la invadarea Ucrainei, Putin și-a exprimat, nu o singură dată, frustrările legate de ordinea mondială de după prăbușirea URSS, însă ideea că el poate porni un război de refacere a „măreției” teritoriale a Rusiei părea imposibilă în capitalele europene, unde se credea că relațiile comerciale intense cu Occidentul îi vor „civiliza” pe ruși. Atacarea Georgiei în 2008 ar fi trebuit să fie un semnal care să îngrijoreze Europa, dar nu a fost.
De fapt, primul semnal de începere a restaurației a fost lansat în 2005, când, în mesajul către Duma de Stat, Putin s-a referit la dezintegrarea URSS ca la „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului”. Pentru poporul rus, a subliniat el, dispariția Uniunii Sovietice a fost „o adevărată tragedie: zeci de milioane de concetățeni și compatrioți s-au trezit dincolo de granițele teritoriului rus”.
Ulterior, după anexarea Crimeii, justificând ocuparea de până atunci și cea de viitor a teritoriului ucrainean, Putin va afirma că Uniunea Sovietică reprezenta de facto teritoriul „Rusiei istorice” (în care, de altfel, este inclusă și Republica Moldova) și că noile state independente au primit „cadouri teritoriale” din partea poporului rus. În documentarul „Rusia, Kremlin, Putin”, difuzat de postul public de televiziune Rossiya-1, pe 21 iunie 2020, președintele rus spune că, la prăbușirea URSS în 1991, fostele republici sovietice au luat cu ele „teritorii rusești istorice”. Ele ar fi trebuit să plece „cu ceea ce au adus când au venit, în loc să ia cu ele cadouri de la poporul rus”.
Pe 12 iulie 2021, în articolul „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, publicat pe site-ul președinției ruse, Putin a învinuit bolșevicii că au fost extrem de generoși în a „trasa granițe arbitrare și a oferi cadouri teritoriale generoase”. „Rusia a fost efectiv jefuită”, a conchis el. La 21 februarie 2022, înainte de a ordona începerea „operațiunii militare speciale” în Ucraina, în discursul său televizat privind recunoașterea regiunilor separatiste Donețk și Luhansk, Putin a vorbit din nou despre „cadouri generoase” către unități administrative nou formate care „nu aveau nicio legătură cu ele (teritorii uriașe)”, cadouri la care „nici cei mai zeloși naționaliști nu ar fi îndrăznit să viseze”, Cine mai crede azi că, astfel, președintele rus exprima pretenții teritoriale doar față de Ucraina?
„Contribuția” Bisericii Ortodoxe Ruse
La expansiunea ideologică și politică a pus umărul și Biserica Ortodoxă Rusă, care, în 2009, a introdus în circuit conceptul „lumii ruse” (russki mir), pentru a justifica efortul Moscovei de a ține sub control spațiul post-sovietic. În viziunea Patriarhului Kirill, „lumea rusă”, bazată pe „credință, limbă și memorie istorică”, este o civilizație transfrontalieră distinctă, a cărui nucleu se află în Rusia, Ucraina și Belarus, dar se extinde și asupra noilor state independente din spațiul „Rusiei Istorice”, inclusiv Republica Moldova (pe care a numit-o explicit). Firește, „Lumea rusă”, cu rol mesianic de „bastion al valorilor creștine tradiționale” este opusă Occidentului „decadent”. Extinderea UE și integrarea europeană (a Republicii Moldova, a Ucrainei) este privită de BORu ca o „agresiune spirituală” a Occidentului împotriva „lumii ruse”. (Mitropolitul Vladimir, a exprimat, într-o scrisoare confidențială către Patriarhul Kirill, un alt punct de vedere, dar acesta nu e promovat și conștientizat de enoriașii săi.) Și războiul din Ucraina, pornit de Putin, este considerat de Patriarhul Kirill drept o „luptă sfântă” întru apărarea civilizației ruse.
La rândul său, statul rus a modificat strategia de securitate și de politică externă în corespundere cu doctrina promovată de Biserica Ortodoxă Rusă. Printre prioritățile Strategiei de Securitate Națională, semnată de Putin în iulie 2021, figurează „protejarea spațiului cultural și a valorilor spiritual-morale tradiționale rusești”. Motivul? „Atacurile informaționale și culturale” asupra „valorilor lumii ruse”, din partea SUA și aliaților săi.
În Conceptul de Politică Externă, semnat la 31 martie 2023, Rusia nu mai este un simplu stat, ci un „stat-civilizație unic”, inima „lumii ruse”, care unește popoarele din spațiul eurasiatic. Acest „stat-civilizație unic” își arogă dreptul de a folosi forța militară pentru a-și apăra cetățenii și compatrioții din afara Rusiei, adică oricine vorbește rusa sau are legături istorice cu Rusia.
Principala amenințare
Rusia figurează ca principala „amenințare” (alături de corupție) la adresa securității noastre în noua strategie de securitate națională, adoptată de Parlament la 16 decembrie 2023. După invazia Ucrainei și intenția, declarată de unii generali ruși, de a avansa spre Odessa și de a crea un coridor spre Transnistria, menținerea „parteneriatului strategic” cu Moscova, ar fi fost prea umilitor, chiar și pentru politicienii noștri „neutri”. Dar nu pentru toți. Reprezentantul PSRM (Vlad Bătrâncea) a numit această strategie „rusofobă”. Probabil, bombardarea Ucrainei și genocidul ucrainenilor nu-i impresionează pe rusofilii noștri. Dar șantajul energetic, atacurile cibernetice, campaniile de dezinformare și manipulare a opiniei publice, finanțarea ilegală, prin Șor, a unor rețele de votanți, de protestatari la comandă, pregătiți să destabilizeze situația social politică din Republica Moldova – acestea nu sunt acțiuni care amenință securitatea statului moldav? Dacă nu, se poate presupune că nici bombardarea Chișinăului nu i-ar deranja pe socialiști.
Republica Moldova ar fi putut fi cuțitul înfipt în spatele Ucrainei, dacă forțele pro-ruse nu ar fi suferit înfrângere zdrobitoare în alegerile prezidențiale și parlamentare din 2020-21, și dacă succesul electoral al Maiei Sandu și PAS nu ar fi fost repetat în 2024-25. „Rusia, partener strategic” și „Rusia, principala amenințare” sunt separate de 32 de ani de „independență” dependentă de Moscova. Azi, după treizeci și cinci de ani, putem spune că independența noastră intră într-o altă etapă. Cum se va numi aceasta, rămâne să vedem.
Rusia nu renunță
Oricum, Moscova nu renunță, ca agresor, ea nu se dezminte, ne amenință zilnic, trimite drone, combină acțiunile războiului hibrid cu propaganda și dezinformarea, cu demonizarea actualei guvernări. Republica Moldova este descrisă ca dependentă de UE, „o colonie anti-rusă a Occidentului”, o marionetă care ar fi împinsă de Bruxelles pe urmele Ucrainei, în războiul împotriva Rusiei; Chișinăul este învinuit de „rusofobie”, de discriminare a vorbitorilor de rusă și a cetățenilor ruși, încălcându-le drepturile, dar culmea „obiectivității” ruse e acuzația de „românizare” a moldovenilor, de substituire a limbii lor. În această „logică”, mâine, de pe zidul Kremlinului se va striga în falset răgușit că autoritățile moldovenești „latinizează” limba și cultura poporului.
La încercările timide ale Republicii Moldova de a pune problema demilitarizării misiunii de pacificare, a retragerii trupelor ruse, armamentului și munițiilor din depozitul de la Cobasna, Moscova reacționează agresiv, cu noi amenințări. Recent, Secretarul Consiliului de Securitate al Federației Ruse, Serghei Șoigu, a declarat că „Rusia va lua toate măsurile necesare și va recurge la toate mijloacele disponibile pentru a proteja locuitorii din Transnistria”, dacă actuala conducere moldavă va încerca, cu sprijinul UE, „să elimine Grupul Operativ al Trupelor Ruse din Transnistria și să îl înlocuiască cu un „contingent al țărilor occidentale”. El aseamănă în mod grosolan, agresiv, cinic, retorica Chișinăului cu retorica autorităților ucrainene în relațiile cu regiunea Donbas, după 2014, sugerând astfel că pe Republica Moldova o așteaptă soarta Ucrainei. Nu e singura sugestie de acest fel de la Moscova.
Putea Moscova să înceapă refacerea URSS cu Republica Moldova? Războiul de pe Nistru și refuzul de a-și retrage trupele ruse e parte a acestui proces. „Conflictul transnistrean a fost „înghețat” din rațiuni strategice. E lanțul cu care Moscova a legat Chișinăul pentru a-l ține pe loc, a nu-i permite să se miște spre vest, spre România în primul rând. Însă, odată deschisă cutia Pandorei (invazia Ucrainei), există și riscul „dezghețării”.
La finele anului 2025, Putin a aprobat o strategie a politici naționale până în 2036. Printre amenințările directe la adresa securității naționale a Rusiei figurează „rusofobia” și „activitățile care vizează rescrierea istoriei și marginalizarea limbii ruse”. Prin urmare, posibilitatea formulării unor pretexte pentru imixtiunea în afacerile interne ale vecinilor Federației Ruse au crescut nelimitat.
Voință și promisiune
Declarația de Independență a Republicii Moldova este o expresie clară a voinței de rupere de trecutul colonial, asumându-și propriul destin, ca „stat suveran, independent și democratic, liber să-și hotărască prezentul și viitorul, fără niciun amestec dinafară”, dar conținând și promisiunea reunificării cu România, într-un viitor care să fie „în conformitate CU IDEALURILE ŞI NĂZUINŢELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAŢIUL ISTORIC ŞI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAŢIONALE”.
Acesta e un alt paradox al independenței noastre: ea înseamnă nu numai eliberarea definitivă de Rusia, ci și pași spre reunificarea cu România. O parte din ei s-au și făcut. Despre acestea vom vorbi în editorialul de miercurea viitoare.
