Mare agitație și derută în tabăra „suveraniștilor” locali, după întâlnirea lui Marco Rubio, secretarul de Stat al SUA, cu președinta Maia Sandu, în cadrul Conferinței de Securitate de la Munchen.
Persona non grata?
Din punctul lor primitiv de vedere, o „sorosistă” ca Maia Sandu este o persoană non-grata la Casa Albă, inacceptabilă în condițiile noului curs de politică externă al Administrației Trump și întâlnirea respectivă nu poate fi decât întâmplătoare sau rezultat al unor concesii forțate din partea oficialului american.
Ca dovadă a presupusului dispreț de la Washington față de actualul președinte al Republicii Moldova ar servi faptul că SUA nu se grăbește să numească un ambasador la Chișinău. Ultimul (Kent D. Logsdon) și-a încheiat misiunea tocmai în mai 2024. Iar dacă nu te iubește Trump, ești în mod automat culpabil pentru „suveraniști”.
În martie 2024, președintele Joe Biden a nominalizat-o pentru această funcție pe Kelly Adams-Smith, dar procesul de confirmare întârzie până azi și aceasta, în mod ciudat, îi bucură pe unii compatrioți de-ai noștri, le dă satisfacție, chiar dacă situația Republicii Moldova nu e nici pe departe singulară, ambasadorii americani lipsind în alte peste 30 de state.
„Procesul de numire a unui ambasador al Statelor Unite ale Americii la Chișinău a început, iar întârzierile semnalate țin exclusiv de procedură și nu reprezintă în niciun caz un semnal politic pentru Chișinău”, a declarat ambasadorul Republicii Moldova în Statele Unite ale Americii, Vladislav Kulminski, pentru Radio Moldova. El a subliniat că, în cadrul ceremoniei de prezentare a scrisorilor de acreditare la Washington, în septembrie 2025, președintele Donald J. Trump a reconfirmat angajamentul SUA pentru un parteneriat strategic cu Republica Moldova și securitatea regiunii.
Alt prilej
Un alt prilej de satisfacție și triumf „suveraniștii” noștri l-au avut în februarie 2025, când în Republica Moldova au fost suspendate programele USAID, inclusiv finanțarea proiectului liniei electrice aeriene transprutene Strășeni-Gutinaș, început în baza unui memorandum semnat cu SUA în 2024. Numai că suspendarea proiectului respectiv nu a durat mult, spre dezamăgirea lor. În septembrie 2025, acesta a fost reluat, printr-o finanțare de 130 milioane de dolari, asumată de Guvernul SUA.
La începutul acestei luni s-a anunțat că SUA alocă Republicii Moldova încă 36,5 milioane de dolari pentru proiecte de securitate, inclusiv securitate energetică, cibernetică, consolidarea rezilienței statului, echipamente și capacități de apărare. Acest ajutor financiar prevăzut expres în legea bugetară - National Security and Department of State Appropriations Act - semnată de președintele Donald Trump, confirmă spusele ambasadorului Vladislav Kulminski despre interesul SUA pentru regiunea noastră.
Nota bene: Republica Moldova este singura din Europa de Est și Eurasia ce figurează în acest act legislativ al Congresului SUA (dominat de republicani și în Senat, și în Camera Reprezentanților) pentru anul fiscal curent. Să fie vorba cumva despre un act „întâmplător”, ca și cel de curtoazie manifestat de Rubio față de Maia Sandu?
Omul nostru de la Washington
De remarcat că, în aprilie 2025, după instalarea lui Trump la Casa Albă, Guvernul SUA a efectuat prima plată, în valoare de 3,2 milioane de euro, pentru terenul pe care va fi construit noul sediul al ambasadei americane la Chișinău. În total, vor fi transferate 18 milioane de euro pentru transferul dreptului de proprietate asupra terenului fostului Stadion Republican din capitală. În total, SUA vor investi circa 250 de milioane de dolari pentru un campus diplomatic ce include: construcția sediului ambasadei și a spațiilor rezidențiale; restaurarea „porților istorice” ale stadionului; crearea unui „parc public”și a unor spații verzi pe o parte din teren, cu acces pentru cetățeni.
Raționalizarea cheltuielilor administrative efectuată de Elon Musk nu pare să fi afectat acest proiect. Nu investești 166,5 milioane de dolari pentru securitatea unui stat mic și 250 de milioane de dolari pentru sediul ambasadei într-o regiune care nu prezintă interes, într-un stat al cărui președinte este „sorosist”, nu-i așa? Sau poate că Republica Moldova are totuși omul său la Washington?
De ce dar „suveraniștii” noștri nu țin cont de aceste semne evidente de simpatie americană, de ce imaginile cu Rubio și Sandu discutând împreună i-a scos din echilibru? De ce cred ei că o întrevedere dintre o figură cheie a Administrației lui Trump și președinta Maia Sandu nu putea avea loc decât „pe coridor”, în doar „29 de secunde”?. Cu câtă însuflețire și extaz se preciza că partea americană nu a emis niciun comunicat despre întâlnirea respectivă și cât de sec s-a reacționat când a apărut totuși un comunicat oficial care răsturna toate afirmațiile despre întâlnirea accidentală. De parcă un Secretar de Stat al SUA poate fi abordat de oricine dorește, pe hol. Câtă risipă de cuvinte și energie pentru a demonstra că e vorba despre un „eșec diplomatic” sau „PR ieftin””!
Dar poate că, dimpotrivă, e un succes faptul în sine că Maia Sandu a reușit să transmită un mesaj direct, inclusiv de recunoștință (cum îi place foarte mult lui Trump) administrației SUA? Până și un ex-premier care cerșea de la Șor bani pentru chiloți a găsit de cuviință să se dea expert în diplomația de limbă rusă, cu o aroganță ce pare să sporească, în loc să scadă, cum ar fi firesc, după niște ani de meditație. Din păcate, ura, frustrările, setea de răzbunare îi orbește pe unii, așa încât profită de orice prilej pentru a se auto-isteriza și ațâța spiritele. Iar când nu există un asemenea prilej, îl inventează. (De exemplu, dintr-o ranchiună pe care nu și-o poate suprima – justificată, într-o măsură oarecare, din punctul nostru de vedere - o persoană cu vizibile capacități imaginative se întreba recent dacă construcția unii fabrici de cartușe în Republica Moldova armonizează cu premiul Nobel pentru pace, cu aluzie la propunerea unui deputat norvegian de a i se acorda acest premiu Maiei Sandu. Poate părea o glumă involuntară, dar, venind după afirmația lui Vasile Costiuc că o fabrică de cartușe transformă Republica Moldova într-o țintă legitimă a Federației Ruse, o asemenea „glumă” amplifică sentimentul de jenă al publicului).
Putiniști camuflați
În general, suveraniștii noștri interpretează trumpismul de pe poziția unor putiniști camuflați ce sunt (mulți dintre ei). Privind din acest unghi de vedere, relația SUA-UE li se arată antagonică, maniheistă, ca între „bine” (SUA, Trump) și „rău” (UE, „Soros”). Nu poți să stai pe două scaune, cu UE și cu SUA, strigă ei. „Binele” lui Trump (pe care îl asociază cu Putin) trebuie să învingă „răul” lui Soros, această Uniune Europeană ce întruchipează „decadența”, pune în pericol „familia și valorile tradiționale”, trebuie să dispară, cred ei.
Numai că relațiile lui Trump cu UE sunt totuși derivate dintr-o atitudine diferită de a lui Putin, pentru care dispariția UE e existențială, împiedică Rusia să se manifeste ca imperiu pe continentul european. Aparent, și Trump ar dori să anexeze niște teritorii străine (Canada, Groenlanda), dar SUA nu e o dictatură, președintele american nu e singurul deținător al puterii de stat, ca Putin în Rusia. Trumpismul se manifestă în condițiile unei democrații, de aceea se adaptează la mediu, evoluează, nu e sinonim cu putinismul.
Dacă SUA ar fi o dictatură, posibil Trump nu ar accepta să vândă armament Europei, care, l-a rândul ei, să-l ofere Ucrainei pentru apărare. Și nu ar aplica sancțiuni Rusiei, așa încât Lavrov l-a învinuit de „bidenism”, mai cu seamă după ce SUA a sancționat Rosneft și Lukoil, a exercitat presiuni asupra Indiei, ca să nu mai cumpere petrol rusesc, și a început să aresteze vase din flota petrolieră camuflată a Rusiei.
Dar în pofida temerilor că alianța transatlantică se va desface din cauza dorinței lui Trump de a acapara Groenlanda, SUA și Europa sunt prea legate între ele militar și economic, ca să se poată separa, consideră Dan Alamariu, strategist geopolitic la Apine Macro, citat de revista Fortune.
SUA are nevoie de Europa
„Într-adevăr, dominanța geopolitică a SUA depinde de fapt de aliații europeni. … Calea probabilă și plauzibilă e o coexistență dezordonată: confruntări comerciale periodice, retorică mai gălăgioasă și autonomia treptată a Europei, concomitent cu o aliniere continuă față de Rusia, descurajarea nucleară, informațiile și politica Chinei”, explică Alamariu.
Și pare să aibă dreptate. La Munchen, Rubio a expus o variantă nouă, evoluată, a trumpismului, ce ține cont de reacția societății americane, dar și de reacția Europei la demersurile sale expansioniste. Trumpismul se desparte definitiv de putinism în atitudinea față de Europa, aceasta nu mai e o Cartagena ce trebuie distrusă, ci un aliat natural, prețios. Mesajul lui Rubio s-a deosebit nu numai ca tonalitate, ci și ca sens de mesajul de anul trecut al vicepreședintelui american J.D. Vance. Pe lângă faptul că acuzațiile de reprimare a libertăților nu au mai fost repetate, accentul s-a pus pe importanța Europei pentru SUA. S-a afirmat cu claritate că dezmembrarea UE nu intră în planurile Washingtonului. Și acest lucru e radical diferit de ceea ce își dorește Putin.
„SUA doresc ca Europa să fie puternică, deoarece știm că soarta Europei nu va fi niciodată irelevantă pentru securitatea noastră națională. Statele Unite și Europa trebuie să fie împreună. Suntem parte a unei singure civilizații, civilizația occidentală. Nu vrem ca aliații noștri să fie slabi, pentru că asta ne face și pe noi mai slabi. Vrem aliați care să se poată apăra singuri, astfel încât niciun adversar să nu fie tentat să ne testeze puterea colectivă”, a afirmat Rubio.
El a subliniat că „sfârșitul erei transatlantice”, despre care trâmbițează presa, „nu este nici scopul, nici dorința” SUA, „deoarece noi, americanii, desi casa noastră se află în emisfera vestică, ne vom simți întotdeauna un copil al Europei”. Și acest lucru nu are cum să-i placă lui Putin, e tocmai contrar unuia dintre obiectivele războiului său din Ucraina: umilirea Alianței Nord-Atlantice, retragerea sa pe linia anului 1997.
Divergențele dintre SUA și Europa nu sunt geopolitice, cum sunt dintre Rusia și Europa. Ci ideologice.
„Vrem aliați care să fie mândri de cultura și moștenirea lor, care să înțeleagă că suntem moștenitori ai aceleiași civilizații mărețe și nobile și care, împreună cu noi, sunt dispuși și capabili să o apere. Noi, în America, nu avem niciun interes să fim protectori politicoși și disciplinați ai declinului controlat al Occidentului”, a spus Rubio.
El a mers la Budapesta și Bratislava, pentru a-i susține pe Orban și Fico, dar nu pentru că sunt rusofili și se pronunță, în cadrul UE, împotriva ajutorului militar acordat Ucrainei, ci pentru că sunt de dreapta, se pronunță împotriva migrației și luptei cu schimbările climatice. Dar și acolo, Rubio a abordat problema reducerii importurilor de energie din Rusia.
UE ca antidot la imperialismul rus
Pe de cealaltă parte, Europa nu are de gând să ia lecții despre civilizație de la americani. Macron, Merz, Starmer, Kaja Kallas ș.a. au expus o altă viziune asupra UE, decât Rubio. Din unele puncte de vedere, UE se poate lăuda cu realizări excepționale, în primul rând cu faptul că a reușit să mențină pacea pe continentul european, devenind un spațiu al înțelegerii, bunăstării și libertăților omului. Statele care au aderat la UE au crescut (economic) de două ori mai mult decât Rusia. În anii 90, rușii erau de două ori mai bogați decât polonezii, astăzi polonezii sunt cu 70% mai bogați decât rușii, a afirmat Kaja Kallas, șefa diplomației europene.
UE a devenit atractivă pentru multe popoare, chiar și din afara Europei. Extinderea UE trebuie privită „ca un antidot la imperialismul rusesc”, a subliniat Kaja Kallas. Ideea că europenii trebuie să cheltuie mai mulți bani pentru apărare, ca să se poată rezista, fără ajutorul americanilor, unui eventual atac al Rusiei a prins deja rădăcini. Așa că, formal, SUA și-a atins scopul: Europa nu va mai fi slabă.
În acest context, putem considera că politica externă pe două direcții – UE (fără a scăpa din vedere opțiunea reunirii cu România) și SUA - e cât se poate de rațională, adecvată, iar îndemnurile „suveraniștilor” să alegem între ele, ca să nu stăm „pe două scaune”, reflectă, cel puțin, o abordare superficială, incompetentă sau răuvoitoare.
