Putin a crezut că, prin invadarea Ucrainei și implicarea în războaiele din Orient, îi redă Rusiei statutul de mare putere. Rezultatul a fost pierderea influenței Moscovei pe termen lung.
Autogolul lui Putin: după invadarea Ucrainei, Rusia și-a pierdut influența în Europa
Ucraina a blocat, începând cu 1 ianuarie 2025, tranzitul gazelor rusești pe teritoriul său. Coroborată cu alte evenimente din regiunea extinsă a Mării Negre și a Orientului Mijlociu, decizia Kievului poate marca sfârșitul dependenței energetice europene de Rusia.
Este o dependență ale cărei începuturi le putem găsi în ultimul deceniu al secolului XIX, când Imperiul Țarist devenea un furnizor important de petrol și cărbune pentru o industrie europeană ce se dezvolta rapid. Embargoul petrolier impus de țările arabe în 1973 a contribuit, și el, la orientarea europenilor spre sursele de energie din Rusia.
Atacarea Ucrainei de către Rusia, în 2014, a complicat fundamental relațiile europenilor cu rușii, în condițiile în care a devenit dificil pentru primii să continue o relație de „business as usual” cu un stat agresor și tot mai anti-democratic. A fost nevoie însă de invazia la scară largă din 2022 ca europenii să înțeleagă cu adevărat că Rusia nu poate fi convinsă să accepte regulile internaționale doar prin dialog, așa că trebuie supusă unor presiuni economice, ceea ce implică, printre altele, și reducerea achizițiilor de hidrocarburi rusești, dat fiind că Moscova folosește banii obținuți din vânzarea acestora pentru a-și finanța războiul.
Sancționarea agresivității Moscovei este însă doar un aspect. Știind că europenii depind de gazele lor, rușii au căutat să transforme această dependență într-o armă: dacă nu vreți să vă tăiem gazul, lăsați-ne să facem ce vrem. Șantajul încercat de Moscova nu a făcut însă decât să aducă un argument în plus că europenii trebuie să elimine dependența față de energia rusească. Evoluții recente din zona Mediteranei și a Orientului Mijlociu sugerează că re-orientarea europenilor spre surse de energie non-rusești poate fi sustenabilă pe termen lung.
Nu asistăm însă doar la încheierea acestei ere de dependență. Este posibil să asistăm, de fapt, la decăderea graduală și definitivă a Rusiei imperiale ca idee și ca influență majoră în regiunea mai largă, interconectată acum, care include Europa de Est, Marea Neagră, Orientul Mijlociu și Mediterana orientală. Strategia perdantă a regimului Putin a făcut din Rusia un actor fără capital de încredere, aspect esențial pe scena relațiilor internaționale. Din contră, a devenit o amenințare pentru cam toți vecinii săi și nu numai – să nu uităm că Rusia caută de ani de zile să destabilizeze Occidentul prin încercări de influențare a alegerilor și campanii de dezinformare menite să submineze democrațiile liberale, dar și instituții și organizații internaționale, este suspectată de sabotaje care au vizat infrastructura submarină și nu numai, a finanțat atacuri teroriste și o campanie de asasinate împotriva armatei SUA și a membrilor coaliției care a intervenit în Afganistan.
Pierderea Siriei de către Putin ajută Europa să își asigure securitatea energetică
În 2015, Rusia a lansat o ambițioasă intervenție militară în Siria, o mișcare menită nu doar să reclădească influența Moscovei în Orientul Mijlociu, ci și să arate că aceasta are capacitatea de a fi o putere globală. Implicarea Rusiei l-a ajutat pe Bașar al-Assad să întoarcă războiul în favoarea sa. Timp de câțiva ani, a părut că strategia Rusiei de a se alia cu regimuri totalitare, asociate cu grupări teroriste, dă roade, în condițiile în care Iranul, Siria și aliații lor non-statali (miliții șiite irakiene, Houthi, Hezbollah, Hamas și Jihadul Islamic) au ajuns să controleze o mare parte din regiune, iar o bună parte din adversarii acestora au fost înfrânți sau în defensivă. De la o vreme însă, aliatul iranian al rușilor suferă înfrângere după înfrângere, iar în Siria, Moscova pare pe punctul de a-și pierde singurele baze la Mediterană după ce regimul aliatului său, Bașar al-Assad, s-a prăbușit, practic, peste noapte – fără ca rușii să miște vreun deget pentru a-și ajuta clientul. În opinia mea, loviturile date de Israel acestor doi aliați ai Moscovei după 7 octombrie 2023 au fost decisive și sugerează că Israelul, împreună cu SUA, vor continua să determine agenda regională în noua eră.
Pierderea Siriei de către ruși și stabilizarea acesteia sub un regim cu care Occidentul să poată avea un dialog ar putea deschide (sau, mai bine zis, redeschide) posibilități importante privind accesarea resurselor din Peninsula Arabică și zona Golfului Persic, dar și din estul Mediteranei. Acest lucru le-ar asigura europenilor o securitate energetică pe termen lung și ar face gazele rusești irelevante pentru UE.
Deocamdată, în Orientul Mijlociu asistăm la o reașezare a relațiilor de putere. Unii actori devin mai influenți decât în ultimii ani (SUA, Israel, Qatar, Arabia Saudită, Egiptul, Emiratele Arabe Unite, poate și Turcia), alții își pierd relevanța, fără a dispărea însă complet din arenă. Rusia și Iranul sunt puse la colț, dar pot amenința în continuare stabilitatea Orientului Mijlociu. De exemplu, cu susținerea Teheranului, rebelii Houthi continuă să afecteze securitatea traficului maritim prin strâmtoarea Bab-el-Mandeb către Marea Roșie și Canalul Suez. Iar pe acolo trece aproximativ 30% din comerțul mondial cu bunuri containerizate, ca să nu mai vorbim de alte fluxuri comerciale importante, precum petrolul și alte materii prime. Extremiștii musulmani sunniți, mai ales cei asociați Al-Qaeda sau Statului Islamic, rămân și ei o amenințare pentru întreaga regiune a Orientului Mijlociu. Mii sunt în închisori controlate de Forțele Democratice Siriene (FDS), dominate de miliția kurdă PYD, dar PYD este sub o imensă presiune din partea Turciei pentru legăturile cu PKK. Conform Ankarei, orice aranjament pentru pacificarea definitivă a Siriei nu poate include PYD, deși această forță kurdă a fost și rămâne principalul aliat al SUA împotriva extremiștilor suni și controlează nord-estul țării, unde protejează milioane de kurzi.
Rezervele de gaze din Mediterana orientală, UE, Turcia și chestiunea cipriotă
La acest tablou se adaugă potențialul energetic semnificativ al Mediteranei orientale, unde s-au descoperit zăcăminte submarine de gaze naturale suficiente pentru a alimenta țările din regiune și Europa pentru mulți ani. Trebuie însă clarificate zonele de exclusivitate economică la Mediterana și abia acum se poate discuta această chestiune cu Damascul și Beirutul fără ca acestea să acționeze de fapt în interesele Moscovei și ale Teheranului.
După întreruperea alimentării cu gaze prin conducte din Rusia, Europa are nevoie de alternative pentru perioada de tranziție către economia complet verde, iar Mediterana orientală reprezintă o astfel de alternativă. Însă Turcia, în mod particular, are propriile planuri. Agenda așa-zis neo-otomană a Ankarei, deghizată în doctrina „Patria Albastră” (tr. Mavi Vatan), rămâne o amenințare la adresa oricăror proiecte de stabilitate în regiune. În logica acestei doctrine se înscriu toate acțiunile agresive împotriva Greciei și Ciprului, de la exercițiile navale și perpetua șicană din Marea Egee, la prospecțiunile pentru rezerve de hidrocarburi în zone economice exclusive disputate cu Nicosia și Atena. Acordul Turciei cu Libia de delimitare a spațiului economic exclusiv în Mediterana de est, din 2019, nu doar că încalcă principiile Convenției Națiunilor Unite asupra Dreptului Mărilor (UNCLOS), ci este conceput aproape explicit împotriva intereselor Greciei, Ciprului și ale Egiptului. Acum sunt exprimate temeri destul de întemeiate că un acord similar ar putea fi încheiat și cu noul regim de la Damasc, care datorează Ankarei mare parte din actualul său succes.
Implicațiile pot fi serioase mai ales în ceea ce privește rezervele de gaze naturale din estul Mediteranei, care prezintă interes nu doar pentru statele din regiune, ci și pentru Uniunea Europeană. Evaluate actualmente la câteva mii de miliarde de metri cubi, cu peste 2000 de miliarde doar în zona maritimă a Egiptului și aproape 1000 în cea a Israelului, aceste rezerve pot reprezenta o alternativă decisivă la furnizorul rus pentru Europa. În condițiile în care construcția și exploatarea conductelor de gaze sunt percepute tot mai mult drept ineficiente economic, două soluții se profilează drept favoritele acestei industrii: (1) exporturile de gaze în formă lichefiată (LNG); (2) producția de energie electrică în centrale cu gaze și exportul acelei energii prin cabluri de mare capacitate. În cazul estului Mediteranei, ambele soluții sunt viabile iar miza este și includerea, în sfârșit, a Ciprului în rețeaua energetică europeană, prin legarea de Grecia. Însă complicațiile politice de pe insulă și din regiune sunt exploatate în acest context de Turcia.
Pe scurt, Ankara nu mai susține soluția agreată sub egida ONU, a unui singur stat unitar pentru cele două națiuni, ci pe cea a două state independente, cu jurisdicții și drepturi suverane separate atât pe uscat, cât și pe mare. Acest aspect, împreună cu problemele create de acordul turco-libian de delimitare a zonelor economice exlusive și posibilul acord similar turco-sirian, pot complica situația pe termen lung. Acorduri privind delimitarea zonelor economice exclusive nu vor putea fi încheiate de unele dintre statele din regiune, amânând astfel și proiectele de exploatare a zăcămintelor de gaze din Mediterana orientală.
Alternative pentru europeni: creșterea importurilor de LNG și electricitate
Între timp, o alternativă din ce în ce mai importantă o reprezintă oferta globală de LNG, iar cererea europeană pentru acest produs a crescut, în dauna gazelor livrate prin conducte. Un exportator important precum Qatarul, de exemplu, a anunțat recent foarte răspicat că a abandonat ideea transferurilor de gaze către Europa prin conducte care trec prin țări instabile, precum Siria sau Irak, și apoi prin Turcia. Asta în vreme ce Uniunea Europeană a investit deja mult, alături de unele din statele membre, în construcția de instalații de llichefiere/gazificare prin care să primească tot mai multe cantități de LNG. Cel mai nou terminal, de pe insula Krk din Croația, se adaugă unei rețele din ce în ce mai bogate. Iar ponderea LNG în importurile europene de gaze naturale a crescut la peste 40%, de la 20% în 2021. Exportatorul cel mai mare este acum SUA, dar mai sunt și alți furnizori importanți, precum țările Golfului sau unele țări africane (Nigeria, Egiptul sau Algeria), la care se adaugă Australia, Indonezia, Malaiezia sau Trinidad și Tobago.
Alte surse alternative pentru România și Europa se conturează deja și în zona Mării Negre, fiind și aproape de criteriile privind energia verde. Vom avea în doar câțiva ani acces la energie electrică produsă pe bază de gaze naturale în Azerbaidjan și transferată apoi către vest printr-un cablu pe sub Marea Neagră. În schimb, în logica descrisă mai sus, nu se întrevăd investiții majore în mărirea capacităților de transfer prin conducte deja existente, precum TANAP (din Azerbaidjan), Blue Stream și Turk Stream 1 și 2 (din Rusia). Fiecare din aceste conducte vor continua să transfere anual între 15 și 30 de miliarde de metri cubi de gaze către Turcia, doar o jumătate din aceste cantități mergând apoi către Europa. Este, oricum, prea puțin. Deși consumul anual de gaze în UE a scăzut constant odată cu mărirea contribuției resurselor regenerabile în ultimii ani, acesta s-a ridicat totuși aproximativ 300 miliarde de metri cubi în 2023.
Rușii nu învață nimic: deși le-a mai rămas doar o conductă pentru exporturi în Europa, încă încearcă să joace în forță
Turkstream 2 rămâne singura conductă care livrează în mod oficial gaz rusesc către Europa, după întreruperea tranzitului pe teritoriul Ucrainei. Această conductă, ce traversează Marea Neagră, lucrează deja la capacitate maximă (15 miliarde de metri cubi pe an). Prin ea se transferă un așa-zis „amestec turcesc” („Turkish Blend”) în care gazele rusești au o pondere importantă, alături de cele din zona Caspică. Însă capacitatea sa maximă abia acoperă necesarul a 2-3 state din regiunea Balcanică.
Citiți articolul integral pe Veridica.ro.
