25 de locuitori ai satului Sângera, astăzi parte a municipiului Chișinău, au fost martori în procesul tatălui lui Grigore Brânzilă, care, după spusele sale, ar fi fost vândut de consăteni. De fapt, Grigore Brânzilă a fost unul dintre oamenii acestui loc înrobiți încă din copilărie de statul sovietic din cauză că tatăl său, Maxim Brânzilă, a vrut să se pună bine pe lângă orice regim: fie cu românii, fie cu sovieticii. E greu de spus la ce s-a gândit acest om, dar și-a ales două funcții publice detestate întotdeauna de oameni - instructor de premilitari pe timp de război la români și agent fiscal la sovietici.
Grigore Brânzilă a fost un copil deportat „în cămășuică” pentru că tatăl său, pe de o parte, a „colaborat cu fasciștii”, statul în care s-a născut și a învățat, România, și, pe de altă parte, a executat cu zel ordinele sovieticilor, în calitate de agent fiscal, jecmânind consătenii săi de ce le mai rămăsese prin poduri în timpul foametei (1946-1947). Grigore Brânzilă a spus că nu știe pentru ce anume l-au condamnat sovieticii pe tatăl său, pentru prima sa funcție sau pentru a doua. Cert este că nimeni nu a fost condamnat în URSS pentru exces de zel și că soția lui Maxim Brânzilă și cei patru copii săi au avut o viață de băjenie și necaz.
„Pe timpul românului, tatăl meu a fost instructor de premilitari. Și pentru asta i-au lipit rușii /.../ articolul 54 (3) [Relaţiile cu statul sau cu reprezentanţii acestuia în scopuri contrarevoluţionare, la fel şi acordarea sprijinului prin orice mijloace, oferit unui stat străin, ce se află în stare de război cu Uniunea RSS sau care luptă cu [URSS], organizând intervenţii sau blocade]. Dacă ai deținut vreo funcție la români, învățător sau agronom, sovieticii îți dădeau oricum o statia [articol], iar după asta îți spuneau: podpișisi! [semnează]”, relatează bătrânul nervos.
„Ar trebui să știu oamenii care au vândut familia noastră”
„A fost considerat colaboraționist al nemților. Astfel, 25 de locuitori ai satului Sângera au fost martori în procesul tatălui meu, l-au vândut, au spus minciuni, chipurile, îi punea la perete și trâgea cu pistolul... Nu știu cine l-a pârât... În mâna de hârtii pe care am primit-o de la Ministerul Afacerilor Interne era scris lucrul ăsta, însă când mi-o adus-o mai târziu o madamă, numele denunțătorilor nu mai erau acolo, domnule! Iaca, din păcate, nu știu. Dar ar trebui să știu cine au fost oamenii care au vândut familia noastră. Am bănuit doar pe unii... Tatăl meu a fost judecat de Tribunalul militar al Ucrainei, în conformitate cu articolul 54.3”, oftează bărbatul.
„În iunie 1940, tatăl meu s-a refugiat în dreapta Prutului, iar în 1941, s-a întors și a fost numit instructor de premilitari. După război, a fost finagent [agent fiscal], strângea impozitele de prin Sângera, Dobrogea și Revaca. A fost numit de sovietici probabil pentru că știa să scrie și cunoștea oamenii din sat. Îl ajutam și noi la numărat, eram copii și alegeam banii după culori, nu știam cifrele. În 1946, a fost condamnat. Mai întâi au așteptat să predea banii și abia apoi l-au arestat. Ponimaeș [pricepi]?”, mă privește el cercetător.
„Averea părinților mei”
La trei ani distanță, în 1949, familia lui Maxim Brânzilă, soția și cei patru copii ai săi, inclusiv Grigore, a fost deportată în Siberia.
„Pe 6 iulie 1949, la două noaptea, au venit înaintea porții noastre... Au intrat în ogradă președintele selsovietului [sovietului sătesc], Dorman, și Isidor Horanu, comunistul. Au citit o fițuică și ne-au spus: Luați-vă mâncare pe vreo săptămână și... idiom! [bărbatul lăcrimiază]. Am reușit să luăm un sac cu grâu și unul cu popușoi... niște perne și un ogheal [plapumă]. Din fugă, domnule, ce putea-i lua altceva? Ne-au încârcat în mașină pe toți! Toată averea a rămas pe loc. Casa noastră era pe locul actualei Case de cultură din Sângera! Averea părinților mei a fost estimată la 479.500 de lei! Am încercat să obțin ceva, dosarul meu este la primărie, dar este greu să te judeci cu statul, domnule... Mai întâi, ne-au dus la club, în vale, și ne-au ținut vreo două zile acolo... Mai erau familiile Căpățână, Colun și Casian. Era mare jale, nu știam ce-am făcut noi pentru o asemenea pedeapsă și ce voiau să facă cu noi”.
„Familia Croitoru a scăpat... S-au descurcat, mama lor le-a declarat că nu era înregistrată cu soțul ei, le-a spus că a fost doar o slugă la bărbatu-său. Ponimaeși?... Și-a scăpat”, a râs el reținut. „Apoi a venit o mașină nemțească, tot un Opel, ne-au pus pe toți în mașina ceea și ne-au dus la gară, la Ghidighici. Acolo ne-au încărcat în vagoane pentru animale... La Gara Ghidighici a fost grămădită lume de pe lume. Cele două locomotive nu putea urni vagoanele ... Atâția oameni erau în ele... Am fost duși în regiunea Tiumen, raionul Iurghensk, sectorul Nijkamenka...”.
Pâinea moldovenilor în Siberia
„Am ajuns acolo într-o stație, coboram călcându-ne în picioare, apoi ne-au pus într-o sanie și ne-au dus la Nijkamenka în niște barăci. Ne-au pus într-o căsoaie pe podea și am stat așa vreo zece zile până a venit comendatura. Aiștia ne-au zis că cei care vor să-și ridice case vor primi materiale de construcție și vor trăi acolo pe veci. Și pentru că mai toți erau gospodari, și-au făcut case, și-a cumpărat vaci... Am fost duși la tăiat păduri, mulți dintre ai noștri s-au prăpădit acolo! Au scăpat cei care au fost în putere”, afirmă el ca un verdict.
„Cel mai greu era cu mâncarea. Noi cinci – patru copii și mama, primeam o pâine și jumătate, pentru asta trebuia să stăm la rând. Ieșeam de acolo ghioalcă și fără nasturi. Pâinea era acră. Dacă o făceai boț și îl păleai pe cineva în frunte, amețea. Iaca ce pâine am mâncat noi acolo!”, spune bătrânul.
„Banderovțî, fasciști și curve”
„Tatăl meu a făcut pușcărie în orașul Solikamsk, regiunea Perm... zece ani. După ce a venit tata, ne-au dat o cameră într-o baracă. Mama, fratele Simion și sora Maria lucrau la o fabrică de cherestea. Am învățat până în clasa a cincea și, după aceea, tata mi-a spus să merg și eu la lucru. La început, supraveghetorul nostru, fost cekist [angajat al poliției politice], un tip bâlbâit, se purta foarte rău cu noi; ne numea banderovțî [naționaliști ucraineni], fasciști și curve”.
„După 1955, ni s-a permis să venim acasă, pe banii noștri, bineînțeles. Încolo am fost duși cu trenuri marfare, iar înapoi a trebuit să venim pe banii noștri. Și acolo, ca și aici, în Basarabia în 1949, am lăsat mobilă, am luat număi băjenie, perne și oghealuri”.
O nouă umilință
La întoarcere, la Sângera, avea 17 ani, spune că parcă venise într-un loc străin, îl uitase.
„Nu știam cum să merg la rudele mele, la bunicul meu. Am stat mai întâi la el, apoi la un moș de-al meu, Colea Brânzilă, de-acolo ne-am mutat într-o casă a unor rude de-ale noastre. Am început să lucrez la construcția șoselelor. În 1960, am fost luat din nou la sever [nordul Rusiei], de data asta în armată”, a precizat el ironic.
În 1964, Grigore Brâzilă a mai trăit o umilință, pe care o suportat-o până la sfârșitul zilelor sale pentru că statul moldovenesc nu i-a mai întors bunurile luate de la familia sa, inclusiv casa părintească.
„În 64, am decis să mă căsătoresc. Căsătoria mea a fost înregistrată în casa mea de către o mătușă de-a mea, Alexandra Brânzilă. Sovieticii ne-au luat casa și făcuseră selsoviet din ea. O anecdotă nu altceva, domnule... Mama mea a făcut în viața ei trei case, una aici, alta cu copiii în Siberia și una la întoarcere, în Sângera, deoarece nu ne-au permis să locuim în casa noastră. Așa este în Sângera, bănuiesc că și în alte sate, statul sovietic și-a pus instituțiile în casele luate de la oameni”, își încheie Grigore Brânzilă povestea băjeniei sale.
