„Ca supuşi şi devotaţi fii ai ţării, credincioşii Vechiului-Calendar din România aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre următoarele. Sunt aproape 12 ani de când noi mereu cerem să fim recunoscuţi ca un cult deosebit, aşa cum îngăduie legile şi Constituţia, care prin articolul 22 garantează libertatea conştiinţei. Nu cerem o favoare în dauna Patriei noastre, însă cerem să fim lăsaţi aşa ca înainte de anul 1924. Cerem ca în viaţa bisericească să păstrăm vechiul calendar „Iulian Stil Vechiu”, aşa după cum ne-au învăţat înaintaşii noştri. Aşa cum vechile cărţi şi aşa cum ne-au învăţat chiar şi preoţii şi arhiereii, și Patriarhii mai înainte de 1924” – acesta este începutul unui memoriu pe care un grup de țărani din satul Albinețul (astăzi Albinețul Vechi), județul Bălți, i l-au înmânat regelui Carol al II-lea în Gara Făleşti pe 2 iunie 1935, atunci când monarhul se afla în drum spre Bălţi pentru a lua parte la sfinţirea catedralei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, construită între 1924 şi 1934, în timpul păstoriei episcopului Visarion Puiu.
Episcopia de Bălţi şi jandarmeria au consemnat momentul întâlnirii dintre „stilişti”, credincioșii care refuzau să respecte calendarul îndreptat, şi rege: „(...) Majestatea Sa Regele, văzând un grup de locuitori cu preot, cruci şi evanghelie şi nefiind prevenit de nimeni, s-a îndreptat spre acel grup, sărutând crucea şi evanghelia oferită de (preotul – n.r.) Climovici”.
Scrisoare adresată bisericilor din Basarabia
În 1924, Guvernul de la București a decis să treacă de la calendarul iulian la cel gregorian pentru a semnala în mod simbolic apartenența Regatului României Mari la lumea occidentală și la sistemul orar occidental. Astfel, prin introducerea „stilului nou” al calendarului îndreptat, ziua de 1 octombrie a devenit 14 a aceleiași luni. „Acest calendar este lucrat după regulile stabilite în Comisia de la Patriarhia de la Constantinopol, care, împreună cu Biserica grecească, l-au și introdus de la 1 martie din acest an (1924) și care, curățat de greșelile lui vechi, nu are, în același timp, ca cuprins nimic cu calendarul gregorian al romano-catolicilor, în care data Sfintelor Paști se calculează altfel și în care sfinții zilnici sunt, în cea mai mare parte, alții decât ai noștri și care își au un alt ritual pentru cultul zilnic decât ritualul din tipicul nostru ortodox”, se preciza într-o scrisoare adresată bisericilor din Basarabia.
Prin adoptarea calendarului îndreptat, reforma calendaristică urma să servească la omogenizarea națională: în țară nu mai funcționau două calendare, unul eclezial și altul secular. Astfel de reforme calendaristice au fost realizate și în viața bisericească din Uniunea Sovietică, Polonia (în teritoriile ortodoxe din estul țării) și Grecia. Istoricul Oliver Jens Schmitt estimează că rezistența s-a format din motive etno-naționale sau ideologice – împotriva statului catolic din Polonia, împotriva statului modernizator în Grecia, împotriva statului ateu în Uniunea Sovietică, – dar numai în România, relevă el, s-a dezvoltat o mișcare de masă țărănească care a respins radical noul calendar.
Istoricul Boris Buzilă insistă asupra faptului că relațiile tensionate între „stiliști” și autorități au durat până la sfârșitul anilor 1930, după care rezistența față de reforma calendaristă s-a diminuat și credincioșii militanți pentru „stilul vechi” s-au constituit în niște comunități izolate. Estimările Andreei Petruescu și sursele citate de aceasta ilustrează că relaţia dintre „stilişti” şi autorităţile statului a fost una tensionată pe tot parcursul perioadei interbelice. Și nu de puţine ori s-a ajuns la conflicte sângeroase între „stilişti” şi jandarmi, soldate cu numeroase victime.
O mișcare țărănească care a respins radical noul calendar
Chiar de la bun început, reforma calendaristică a fost respinsă în cea mai mare parte de credincioșii din Basarabia. Din cauză că în timpul slujbelor ținute „pe nou” bisericile rămâneau aproape pustii, preoțimea basarabeană a pornit o luptă împotriva „stilului nou”, încercând să o desfășoare sub o formă legală. La sfârșitul anului 1925, Adunarea eparhială a Arhiepiscopiei Chișinăului a trimis la București o delegație oficială care a înmânat Sfântului Sinod un memoriu în care se cerea revenirea la „stilul vechi”. În urma recepționării memoriului preților basarabeani, Sfântul Sinod a rămas inflexibil: „Acest calendar nu este apusean (catolic), nici protestant, ci este calendarul nostru vechi, îndreptat în înțeles ortodox și n-are nimic în comun cu celelalte calendare ale altor biserici decât mișcarea corpurilor cerești, precum Soare, Lună, Pământ și măsurile mișcării acestora, pe care nu le-au făcut nici nemții, nici rușii, nici grecii, nici românii, ci le-a creat Dumnezeu și care sunt, prin urmare, deopotrivă pentru toți oamenii și pentru toți creștinii de pretutindeni. Calendarul îndreptat este primit cu dragoste și încredere în toate părțile țării și chiar în Basarabia unde astăzi unii răuvoitori se încearcă a aduce tulburare în norod”.
Cu toate acestea, preoțimea dintre Prut și Nistru nu s-a lăsat convinsă de justețea și oportunitatea acestei schimbări. Trebuie spus că Biserica Ortodoxă Română și autoritățile laice nu au întreprins un efort explicativ pe măsură despre necesitatea de a trece la calendarul îndreptat nici înainte de reformă și nici după respingerea demersurilor preoților basarabeni cu privire la revenirea la „stilul vechi”. Mai mult chiar, inițial, autoritățile au fost îngăduitoare cu credincioșii insistenți și au admis excepții pentru prăznuirea sărbătorilor pe vechi. Această atitudine indulgentă i-a încurajat pe unii preoți să se erijeze în conducători de mișcări „stiliste”. Rezistența lor se întemeia în principal pe ideea colportată în presa de limbă rusă a provinciei că o asemenea corectare ar fi fost necesară să fie realizată în urma unui sinod al tututor bisericilor ortodoxe. Se pare că o asemenea intenție a existat, dar Sinodul ca atare nu s-a putut ține din cauza situației dificile în care se afla atunci Patriarhia Ecumenică, a raporturilor tensionate ale acesteia cu autoritățile civile turcești.
Parditele mută problema din plan confesional în cel politic
De carențele campaniei de informare în favoarea „stitului nou” s-au grăbit să profite în primul rând unele partide politice locale, transferând problema respectivă din planul confesional în cel politic. Au fost cazuri în care acestea și-au trecut în programul lor electoral revenirea la „stilul vechi”, ceea ce era, în mod evident, o înșelăciune, sortită să fie repede dată uitării, după ce se vor fi obținut pe seama ei voturile dorite. De pildă, partidul radical antisemit al lui A.C. Cuza, Liga Apărării Național-Creștine, care avea un număr important de aderenți între Prut și Nistru, i-a curtat pe „stiliști” pentru a obține voturi. Autoritățile române s-au grăbit să dea toată vina pentru campania defăimătoare împotriva „stilului nou” pe comuniști autohtoni manipulați de peste Nistru, fără să mobilizeze mai multe forțe în campania de lămurire a localnicilor, care în majoritatea lor erau populație rurală și în proporție de 70 la sută analfabetă. Trebuie spus că tulburările „stiliste” se înscriau în retorica propagandei sovietice că în Basarabia este „un regim de ocupație”, că populația locală este nemulțumită de unirea cu România și că o „eliberare” a ținutului, venită de peste Nistru, ar aduce calmul, bineînțeles, „stilul vechi”.
Boris Buzilă relatează că tulburările „stiliste” au culminat în 1930. Totul a pornit după ce, în 1929, Sfântul Sinod a stabilit ca zi de prăznuire a Paștelui 31 martie. Pe vechi, Paștele cădea cu peste o lună mai târziu, pe 5 mai. Manifestațiile împotriva datei de 31 martie s-au declanșat în Basarabia și au trecut Prutul, în județe din Moldova și în Bucovina. Într-o carte pastorală emisă în același an, se vorbește despre tendințele unor „clerici basarabeni, secundați și de unii mireni care, an de an, erau în căutarea unei teme cu care să încerce a se pune în conflict cu autoritățile superioare, prezentând, cu ochii celor neorientați primejdii închipuite, amestecând în chestiunile obștești interese particulare ori vanități personale”.
„Rascoala pitușcanilor”
Cel mai mediatizat caz a fost așa-numita „răscoală a pitușcanilor”, un sat din actualul raion Calarași, situat la peste 50 de kilometri de Chișinău. În fruntea ei, a fost preotul Misail Chiriță, cunoscut ca adept înveterat al „stilului vechi”. El fusese transferat disciplinar de la Pitușca la Sociteni, în județul Lăpușna. Nemulțumiți de pedeapsa aplicată preotului lor, pitușcanii au pus la cale o acțiune de forță, cu scopul de a-l readuce în parohia lor. Astfel, în vara lui 1930, o mulțime de vreo 400 de suflete, bărbați, femei – unele cu copii mici în brațe – bătrâni de vârstă înaintată au luat, pe jos, drumul Chișinăului, cu intenția de a-i înmâna Mitropolitului Gurie un memoriu, în numele întregii parohii, pentru ca preotul lor să revină în sat. În caz contrar, amenințau să treacă pe față la „stilul vechi”, rezultând de aici că până atunci, admite Boris Buzilă, părintele Misail făcuse slujbele „pe vechi”, clandestin, sau alternativ cu cele „pe nou”.
Sătenii nu l-au găsit pe Mitropolitul Gurie, acesta fiind plecat la Cernăuți. Răzvrătiții din Pitușca s-au întors acasă, pe jos, lăsând vorbă că vor reveni „cu tot satul”, adică cu 4.000-5.000 de oameni. Ținându-se de cuvânt, pitușcanii au revenit, nu însă așa cum amenințaseră, ci mai puțini, în jur de 200 de persoane. Venise, de astă dată, și capul răzvrătiților, preotul Misail Chiriță. Mitropolitul i-a cerut preotului neascultător să iasă afară. Păstoriții au luat porunca vlădicească drept jignire și au declarat că nu mai au ce să caute acolo, părăsind sala „cu vorbe foarte tăioase”. Ieșind afară, pitușcanii au ieșit pe principala arteră a Chișinăului, bulevardul Alexandru cel Bun, într-un gălăgios protest. Ei susțineau că vor merge cu păstorul lor „până în pânzele albe”.
„Bolşevici”, „fanatici” și „sectanţi”
După cum am arătat la începutul acestui articol, în iunie 1935, un grup de ţărani din Albinețul, județul Bălți, au încercat să găsească dreptate la regele Carol al II-lea, pe peronul Gării Fălești. Țăranii nu cereau lămuriri cu privire la reforma agrară sau alte chestiuni legate de impozite, de preţurile cerealelor, teme care preocupau satele din Basarabia în anii după 1918, ci un un singur lucru, şi anume: „Nu cerem o favoare în dauna Patriei noastre, însă cerem să fim lăsaţi ca înainte de anul 1924. Cerem ca în viaţa Bisericească, să păstrăm vechiul calendar „Iulian Stil Vechiu!””. Pentru acești ţărani, calendarul nou/îndreptat însemna o ameninţare la adresa credinţei lor. De partea cealaltă, „stiliştii” erau catalogaţi drept „bolşevici”, „fanatici” sau „sectanţi”, care urmăresc dezbinarea naţiunii.
Unele rapoarte ale jandarmeriei citate de Adreea Petruescu, cea care a pus memoriul acestei comunități în circuitul științific, arată că în 1935 „toată populaţia Basarabiei este stilistă”, iar statistici mai detaliate relevă că în 1936 existau un milion de stilişti. Pe fundalul refuzului autorităților ecleziastice de a permite ținerea sărbătorilor pe „stil vechi”, „stiliştii” din Albineţul au fost primii care au preluat iniţiativa de a organiza mişcarea „stilistă”. Ei au înfiinţat în satele din regiune comitete „stiliste”, responsabile cu construcţia de paraclise şi de găsirea preoţilor dispuşi să oficieze serviciile religioase după vechiul calendar. Fiind descrişi drept cei mai „înfocaţi şi fanatici”, „stiliştii” din Albineţul au transformat în scurt timp satul lor într-o „citadelă a stilismului”, într-un adevărat loc de pelerinaj pentru „stiliştii” din toată regiunea.
Însă pentru o populaţie cu un procentaj mare de analfabeți, ca şi în judeţele Hotin şi Bălţi, unde circa 70% din locuitori erau la vremea respectivă neştiutori de carte, redactarea memoriului a însemnat mobilizarea unor resurse imense. Comitetul „stilist” din Albineţul a reuşit cu ajutorul donaţiilor din partea ţăranilor să apeleze la notarul Ghiorghiu din Bălţi, numit şi „avocatul stiliştilor”, pentru redactarea memorandumului, iar pentru tipărirea acestuia în mii de exemplare au fost ajutaţi de o tipografie din Făleşti. După redactare şi tipărire, a urmat adunarea de semnături, fiecare exemplar având un loc special pentru semnăturile „stiliştilor”. Memoriul împreună cu semnăturile trebuiau trimise regelui. O acţiune de plecare la Bucureşti şi înmânare a memoriului nu este cunoscută. Unele sate au format pe cont propriu delegaţii cu intenţia de a merge la Bucureşti pentru a obţine aprobarea pentur calendarul vechi. Pentru „stilişti”, comportamentul regelui faţă de ei pe 2 iunie 1935 la Gara Fălești a fost interpretat ca un semn de încredere şi toleranţă. Întâlnirea dintre „stilişti” şi rege joacă la nivel discursiv un rol important pentru adepții calendarului vechi; această ştire era răspândită în satele „stiliste” şi propaga imaginea regelui ca om pe care aceştia se puteau baza.
Conflictele sângeroase între „stiliști” și jandarmi s-au înmulțit
După 1936 „stiliștii” n-au mai primit aprobarea de a folosi calendarul vechi și nici nu au fost recunoscuți drept cult sau asociație religioasă, ramânând pe lista sectelor interzise. Dimpotrivă, în următoarele luni ale anului 1936, situația „stiliștilor” s-a înrăutățit, iar conflictele sângeroase între „stiliști” și jandarmi s-au înmulțit. „Stiliștii” s-au izolat tot mai mult de restul nestiliștilor, și-au transformat casele de rugăciuni (paraclise) în fortărețe și au refuzat orice contact cu autoritățile statului. Orice speranță de ajutor din partea regelui s-a risipit. În memoriul stiliștilor adresat regelui, se subliniază că ei sunt, de fapt, „supuși și devotați fii” ai țării care cer dreptul de a forma un cult religios, drept oferit de altfel de constituție. Eliminarea oricărui dubiu ca între ei ar domina un „spirit anarhic” sau „ca aceștia dau mâna cu străinii” face trimitere la învinuirea că sunt bolsevici sau că ar colabora cu miscări comuniste împotriva statului.
Atât în introducere, cât și pe parcursul memoriului „stiliștilor” de la Albinețul se observă o insistență aproape obsesivă pe caracterul românesc și național al mișcării lor. Această insistență este tot o reacție la acuzațiile care li se aduceau că ar aparține minorității ruse sau că s-ar simți atașati de Biserica Ortodoxa Rusă, biserică de care aceștia au aparținut pâna în 1918 și care nici ea nu a introdus noul calendar. Sătenii din Albinețul menționează în memoriu că se află în „legatură dogmatică și traditională” cu celelalte biserici ortodoxe autocefale precum „Ierusalimul, Antiohia, Alexandria, Jugoslavia și Bulgaria”, care și ele, la rândul lor, au respins reforma calendaristică. În același trimp, față de Biserica Ortodoxă Rusă se pastrează distanța, aceasta nefiind pomenită. Orice asociere a „stiliștilor” cu minoritatea rusă sau Biserica Rusă sunt respinse categoric în memoriu.
„Mentalitatea de nesupunere a ţăranilor”
Este interesant de observat cum la nivel de discurs argumentul „moştenirii ruse” este folosit în contexte diferite pentru a pune sub semnul întrebării loialitatea populaţiei, dar şi pentru a explica de ce politicile cultural-naţionale ale statului român funcţionează mai greu în Basarabia: ţăranii doresc păstrarea calendarului pentru că se simt în continuare ataşaţi de Biserica Rusă. În acelaşi timp, „mentalitatea de nesupunere a ţăranilor” are legătură tot cu perioada de ocupaţie rusească a Basarabiei.
Într-un raport al jandarmeriei către Ministerul de Interne se constată următoarele: „Între cauzele care au dus la anarhizarea populaţiei din nordul Basarabiei, este şi aceea că încă de pe timpul dominaţiei ruseşti, populaţia de dincolo de Prut nu voia să execute măsurile luate de administraţia rusească, ei considerându-se moldoveni. Această mentalitate de nesupunere au moştenit-o până azi, nedându-li-se încă posibilitatea să simtă rigorile măsurilor luate de puterea centrală”.
Prin memoriul sătenilor din Albinețul, în opinia Andreei Petruescu, se stabileşte clar că dorinţa „stiliştilor” de a folosi calendarul vechi provine de jos, de la ţărani, din interiorul satelor şi nu are vreo legătură cu un factor extern. Oricât de neînţeles pare pentru zilele noastre, pentru ţărani, la vremea respectivă, calendarul era privit drept un lucru sfânt care făcea parte din credinţa lor, drept o moştenire de la strămoşi, un lucru veşnic, imposibil de îndreptat. Toate aceste argumente aduse de către „stilişti” în apărarea lor subliniază baza morală a întregii probleme „stiliste”: statul trebuie să ofere libertatea religioasă, „libertatea de conştiinţă” şi trebuie să tolereze faptul că ţăranii vor să fie „lăsaţi ca înainte de 1924”, fără a fi catalogaţi drept duşmani ai naţiunii.
După instalarea administrației sovietice în Basarabia, mai întâi în iunie 1940, apoi în 1944, autoritățile de ocupație au decis revenirea la calendarul vechi, iulian. Același pericol a amenințat România după 1944, calendarul vechi făcând parte din „sistemul de valori” impus de sovietici. Din fericire, Biserica Ortodoxă Română a reușit să evite un asemenea scenariu.
Publicăm în continuare memoriul „stiliștilor” din Albinețul către Majestatea Sa regele Carol al II-lea (2 iunie 1935):
MAJESTATE!
Ca supuşi şi devotaţi fii ai ţării credincioşi Vechiului-Calendar din România, aducem la cunoştinţa Majestăţii voastre următoarele.
Sunt aproape 12 ani de când noi mereu cerem să fim recunoscuţi ca un cult deosebit, aşa cum îngăduie legile şi Constituţia, care, prin art. 22, garantează libertatea conştinţei. Nu cerem o favoare în dauna Patriei noastre, însă cerem să fim lăsaţi aşa ca înainte de anul 1924. Cerem ca în viaţa Bisericească să păstrăm vechiul calendar „Iulian Stil Vechiu”, aşa după cum ne-au învăţat înaintaşii noştri, aşa cum vechile cărţi şi aşa cum ne-au învăţat chiar şi preoţii şi Arhiereii şi Patriarhii mai înainte de 1924.
Însuşi IPS Mitropolit Nicodim, pe când era Episcop de Huşi, ne ţinea predici în care ne arăta că Bisericeşte să nu primim niciodată schimbarea Calendarului. Pentru întărire şi convingere ne arăta „Pidalionul” şi alte cărţi vechi şi protestele ce s-au făcut mai înainte de 1924, când se încerca schimbarea calendarului. Nu cerem decât în viaţa Bisericească păstrarea vechiului calendar. În toate celelalte, recunoaştem noul calendar, cunoscând utilitatea în viaţa administrativă şi exterioară Bisericii.
Cerem liniştea şi pacea Bisericii pentru care însăşi Biserica se roagă şi care în toate vremurile şi de toţi înalţii monarhi ce au stăpânit această ţară a fost respectată.
Cerem să se respecte Constituţia aşa cum de altfel s-a respectat pentru celelalte culte şi confesiuni străine. Să se ţină seamă că suntem români şi drepturile noastre au fost câştigate prin sânge şi trebuiesc respectate. Să se ţină seamă că îndeplinim cu prisosinţă cerinţele legii pentru a fi recunoscuţi ca un cult deosebit. Tot cu drapelul şi Crucea vom merge totdeauna aşa cum am mers şi în trecut.
Să se facă un recesământ la lumina zilei şi să se cerceteze de domneşte între noi spiritul anarhiei şi de dăm mâna cu străini aşa cum suntem învinuiţi. Astăzi când numai într-un judeţ avem peste 20 de Biserici clădite din nou din avutul nostru propriu şi cu osteneala noastră vasăzică la noi la „stilişti” după cum suntem porecliţi într-un sat se dă gata o sfântă Biserică într-un an de zile; dar pe unele locuri, Biserici oficiale, sunt pornite de 10–15 ani şi abia sunt la suprafaţă scoase din pământ. Se poate vedea adevărul şi să nu mai păstreze teamă. Nu mai poate fi taină când sute de mii de oameni strigă „Pace şi dreptate”.
Să se deplaseze la faţa locului o comisie şi să se ordoneze un congres general pe ţară autorizat de autorităţile în drept. Şi din înalt ordin al Majestăţii Voastre ca să se pună capăt acestor rele stări de lucruri. Au mai fost câte un delegat de la Minister, care au dat falşi darea de seamă, spunând că într-o comună sunt numai trei sau patru credincioşi cu vechiul Calendar sau stilişti, cum iarăşi au fost pe nedrept numiţi, ţinând seamă ca înainte de 1924 toţi au fost stilişti, şi nu ortodocşi. Și unde spunea Dl delegat că sunt trei sau patru stilişti acolo erau 300 sau 400 sau aproape mia de credincioşi.
Ne plângem şi cerem mereu pace şi dreptate de 12 ani şi ni se răspunde mai rău ca la străini! Ni s-a răspuns cu arme, cu amenzi, cu închisoare şi cu tot felul de torturi şi batjocuri ci nici celor străini de sângele nostru nu li s-au întămplat: dar încă li s-au făcut legi speciale pentru a fi ocrotiţi. Cazul de la Topăreşti, jud. Vaslui, unde s-au omorât oameni. La Cucova, asemenea, la Albineţul, jud. Bălţi. Iară acuma nu de mult în com. Funduri, jud. Bălţi, unde aproape toţi oamenii sunt ai stilului vechiu şi fiindcă ei numai pace au vrut şi vor după cum toţi dorim pace. Ei în toţi anii făceau pomenirea morţilor luni după Duminică mare, iar în anul acesta, ca să n-aibă scandal cu 10–15 oameni ce se mai ţin de preotul oficial, s-a hotărât să facă pomenirea morţilor cu o zi mai înainte după cum şi Dl prefect al jud. Bălţi au dat ordin ca pentru a fi pace în satele cu stilişti să nu facă hramurile cu cei pe nou, ci să facă ori mai înainte, ori mai târziu cu o zi.
Oamenii au făcut Duminica în loc de luni numai ca să fie pace. Oamenii şi-au adus pe preotul lor pe vechiu şi le-a oficiat pomenirea morţilor în cimitirul comunal, după care au plecat cu toată lumea în bune condiţiuni la paraclisul unde au stat puţin la masă. În timpul de un ceas, popa oficial avea 40 de jandarmi camuflaţi în primărie unde toată noaptea şi ziua le-a cărat vin cu cafea şi i-a turmentat complet de nu putea să mai meargă pe picioare. Preotul pe vechiu s-a pornit la drum cu 30–40 de căruţe spre Limbenii Noi. Preotul oficial a dat ordin jandarmilor şi ofiţerilor ce erau cu dânşii să se ia după stilişti. S-au suit toţi în patru căruţe şi popa s-a îmbrăcat în uniforma de jandarm şi au luat-o din urma convoiului de căruţe. Imediat dacă i-a ajuns, au vrut să treacă pe lângă convoiu, părăsind drumul pe care ei trebuia să plece spre Bălţi. (...) De la distanţă, au început să tragă toţi focuri în plin. Oamenii, văzând că sunt atacaţi, o parte a plecat cu preotul stilist înainte, iară o sumă au rămas să se apere de duşmani. Din atâtea focuri trase s-au omorât doi oameni şi câţiva au fost răniţi. Și în această mare panică, populaţia din sat venea la disperare fiecare să-şi scoată pe ai lor din focul armelor.
Însă domnii învăţători cu directorul şi cu fiii lui s-au suit în clopotniţă. Având toţi arme, au început toţi să tragă spre câmpul de luptă unde ne spăimântaserăm mai rău ca pe câmpul de luptă de la Mărăşeşti. Iată deci cum se petrec lucrurile în scumpa noastră ţară pentru credinţa strămoşească, te împuşcă, îţi dă maţile afară şi, în loc să-ţi facă vreo dreptate, tot pe creştin îl acuză în fiecare săptămână procese, amenzi peste amenzi, de care nu ne mai putem mântui niciodată aceşti pe stilul vechiu. Domnii şefi de post stau culcaţi în pat şi numai iau tabloul în mână cu oamenii pe vechiu şi le face la o laltă procese, motivând că cutare n-a legat câinele, cutare n-a rănit gunoiul, zicând că cu acestea ne va discuta de mai ţinea sărbătorile moştenite de la moşi-strămoşii noştrii. Dar să se ştie că pe noi nimic nu poate despărţi de sfânta noastră credinţă! Să-şi ia grijă acei ce au acest scop!
Noi atâţia fii ai scumpei noastre Românii, zeci de mii care ne ţinem de vechea tradiţie, dacă Majestatea nu vroiţi să ne faceţi şi nouă un asemenea bine (...) măcar ca la nişte străini dacă ca fii adevăraţi nu suntem recunoscuţi. Iar de nu se poate şi pentru noi dreptate în ţara noastră, apoi noi mai bine preferăm moartea decât viaţă aşa amărâtă. A ajuns cu cuţitul la os! Scoateţi-ne într-un loc separat şi bombardaţi-ne, omorâţi-ne, dacă nu vă mai suntem de trebuinţă după ce am luptat şi am făcut scumpa noastră ţară mare. Am ajuns ca vrăjmaşii ţării noastre pentru credinţa să ne omoare? Nu mai merge mult şi din această cauză toţi se vor turbura dacă cât de curând libertate nu ni se va da la Poporul Moldovean şi Basarabean. Nu mai are mult să izbucnească dacă popii o să-i tot chinuiască că ei credinţa strămoşească s-o părăsească. Cei de alte naţiuni şi confesiuni să aibă la noi în ţară toată libertate de a-şi păstra credinţa lor, iar noi nu?
Mai avem la închisoare din Bălţi doi Călugări care stau de un an şi mai bine fără să fie judecaţi, i-au luat de pe drum şi i-au dus la închisoare, spunând că fac propagandă. Dacă-s vinovaţi, de ce nu-i judecă? De ce îi scoate mai în fiecare lună la judecată şi pune atâta lume pe drumuri de nu-şi pot vedea de muncă bieţii oameni din care ei să se hrănească. Vă rugăm cu lacrimi fierbinţi, Majestate, să salvaţi şi pe aceşti nevinovaţi Călugări, care-s osândiţi şi chinuiţi ca cei mai mari criminali aproape-s gata să moară de nenorocita viaţă pe care o duc ei la închisoare nefiind absolut vinovaţi. Bunul nostru tată, ajută-ne la toţi că altă speranţă n-avem.
Mai avem şi altă jale de care ne face datoria să vă aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre. În com. Albineţul unde s-a vărsat atâta sânge creştin în tot timpul când nu ploua, Preotul Cazacu Oficial, odată făcea slujbă pentru ploaie, după terminarea la cuvântare, a spus în public: „Iată fraţilor, vedeţi că nu plouă? Și nici n-o să plouă până nu vă veţi duce şi să-i omorâţi pe toţi stiliştii care urmează pe vechiu”. Iar mai târziu tot din răutatea ce o au ei asupra noastră s-au sfătuit mai mulţi preoţi din mai multe sate din Făleşti, Albineţul, Pânzăreni, Mărăndeni, au făcut o şcoală cum ar putea ei să învinovăţească pe stilişti? Au convenit cu nişte hoţi le-au dat câteva mii de lei ca să dea lovitura la Bisericele oficiale din sus-numitele comune după cum au şi urmat. Au dat hoţii lovitura prin acele Biserici, dar n-au luat nimica că aşa au fost sfătuiţi şi numai au răscolit obiectele. După ce s-au făcut că-i mai cercetează, i-au învăţat să spună că mai au nişte tovarăşi din Albineţul, anume trei oameni religioşi proprietarul unde se face Biserica pe vechi, şi alţi doi, care stăruie mai mult cu lucrul Bisericii.
Hoţii pe acei oameni nici nu i-a văzut niciodată, dar după spusa preotului Cazacu îi pribluieşte aproximativ. Oamenii toţi garantează de acei oameni că sunt cei mai cinstiţi, însă dacă vor să-i cunoască hoţii pe oameni propuşi să se adune toată lumea în stradă pe două rânduri şi autorităţile să stea departe să nu poată vorbi cu hoţii, iar hoţii să meargă împrejurul lumii adunate ca să-şi cunoască oamenii care sunt propuşi ca hoţi, dar n-au vroit să procedeze la această propunere autorităţile. Fiindcă ştiau foarte bine că aceşti oameni sunt nevinovaţi şi că este numai o şcoală a preotului ca să-i poată băga de la nevoi. Iată dar cu cât vicleşug lucrează răul asupra noastră de zişii slujitori ai Altarului. Vă rugăm, MAJESTATE, să luaţi şi la această aminte că toate s-au petrecut exact aşa. Dl șef de post din Albineţul, pe toţi oamenii care se duc la rugăciune pe vechiu îi arestează, cu totul că omul are acte în regulă n-are crezare. Aşa suntem zilnic persecutaţi dar nu ştiu până când.
Acum să ne întoarcem iarăşi unde era vorba de oamenii omorâţi fiind nevinovaţi cu Sf. Cruce în mână şi cu rugăciune pe buze plângând şi-au văzut sfârşitul din mâna acelora cu care au luptat ca fraţi pe front şi pe care poate i-au şi apărat.
MAJESTATE!
Lucrurile nu s-a oprit aici! Noi n-am primit alt răspuns mai omenesc la cererile noastre şi, în desnădejdea ce ne-a cuprins, suntem sătui de mizerie, de persicuţie şi de aşteptare zadarnică. Oameni mai slabi i-a împins la unele cazuri neplăcute care au adus nu numai nemulţumiri autorităţilor, dar şi nouă celor mulţi? Cazul de la Boroaia, jud. Baia, a spus destul. A spus că nu se mai poate păstra taina şi că lucrurile trebuiesc scoase la lumina zilei pentru că numai târziu să se pornească ura unui popor credincios care vrăjmăşeşte în pricina neapăsării celor mari.
Dece atâta libertate pentru toate sectele şi atâta persecuţie pentru noi care cu nimic nu ne-am abătut de la învăţătura Mântuitorului şi care nu facem mai mult decât ţinem mai departe ceea ce au ţinut strămoşii noştri, 1924 de ani. E în zadar orice încercare de a ne face să renunţăm astăzi, când avem Biserici în judeţele Neamţu, Baia, Suceava, Iaşi, Vaslui, Ilfov, Putna, Vlaşca, Basarabia, unde numai în jud. Bălţi avem afară de Biserică aproape 50 de paraclise, apoi în jud. Soroca, judeţul Lăpuşna, pe la Călăraşi, însă s-au luat măsuri ca să nu se mai ia în consideraţie plângerile noastre. Frumos şi bun lucru, se va vedea rezultatul. Au jurat şefii de partid, nu ne intimidează faptul!… Vom merge înainte. Alături de cruce vom ţine drapelul ca în totdeauna şi vom muri pentru Rege şi pentru lege.
Presa nu ne sprijină, oamenii mari se joacă cu vieţile noastre, în schimb să tragă cu arma în plin. MAJESTATE! Noi, ca la un tată scump al nostru, cu lacrimi fierbinţi, vă supunem la picioarele MAJESTĂŢII voastre plângerile noastre şi aşteptăm de urgenţă un răspuns categoric pentru a ne pregăti de moarte că în scumpa noastră ţară nu mai avem pentru ce trăi!
Înainte de 1930, doream venirea MAJESTAŢII voastre, nădăjduind la o linişte care s-a şi făcut pentru puţin timp. Credem cu toţii că plângerile noastre n-au ajuns până la MAJESTATEA voastră, că de-ar fi ajuns, măsurile de ordine au suferit modificări în defavoarea noastră şi credem că poate nu au fost luate în consideraţie în urma informaţiilor de rea-credinţă şi a foştilor informatori din ziare, care totdeauna ne-au bârfit din îndemnul clerului sub a căror ură trăim. Nădăjduim însă că măcar în ceasul al unsprezecea să primim un răspuns plângerei noastre, oficial sau prin presă. Să se organizeze un congres pe ţară anunţat din timp prin publicitate pentru a se face lumină.
Vom cere şi celorlalte autorităţi acelaşi lucru sub înaltul patronaj şi sprijinul Majestăţii Voastre, (...) să aducem pacea şi să întoarcem liniştea de care are nevoe Patria şi Biserica noastră, care trebuie totdeauna să fie în strânsă legătură Dogmatică şi tradiţională cu Biserica Răsăritului. Cea mai mare parte n-au primit reforma calendarului Bisericeşte, după cum sunt Ierusalimul, Antiohia, Alexandria, Jugoslavia, Bulgaria etc.
De asemenea, rugăm respectos pe D-nii Miniştrii; de interne, al Cultelor şi al Justiţiei să binevoiască a lua în considerare plângerile noastre cuprinse în acest memoriu. Dragostea noastră de Tron, Neam şi lege ne-a făcut să cerem dovezile dragostei noastre, precum şi a plângerilor noastre le păstrăm şi le vom scoate atunci când vom fi chemaţi să ne justificăm cu acestea.
Rugăm să fim iertaţi, Majestate, că insistăm aşa de mult pentru un răspuns categoric, care e necesar în urma marii desnădejdi în care a căzut poporul şi a urei cauzată de atâtea persecuţii şi aşteptări zadarnice.
Făgăduinţe neîmplinite ce au făcut să crească răul. Răspunsul va avea darul să aducă o vindecare cu un ceas mai devreme. În caz de tăcere, vom suferi atât cât va vrea Dumnezeu. Dacă şefii de partid au jurat, noi vom lipi votul nostru, un timbru cu capul MAJESTĂŢII Voastre, şi vom vota cântând „Trăiască Regele!”. Dacă nu vom primi răspuns nici aşa, vom prefera Moartea, care ne va da pacea şi liniştea cerşită de noi în Patria noastră, pentru Biserică, preoţii noştrii.
Semnează acest memoriu un mic grup de reprezentanţi ai credincioşilor ce vor fi şi ei semnaţi şi anexaţi la acest memoriu, care toţi împreună aducem la picioarele tronului multă ascultare, supunere şi devotament, strigând ca supuşi şi devotaţi servitori.
Trăiască MAJESTATEA SA REGELE şi toată Augusta Familie!
Trăiască actualul Guvern şi Armata Română!
Sursa: Andreea Petruescu, Memoriul ţăranilor stilişti către regele Carol al II-lea. Basarabia, 1936, în Revista Istorică, serie nouă, tomul XXVI, Nr. 5–6, septembrie – decembrie 2015, p. 573 – 591.
