În 1961, în Baraboi, Dondușeni, sovieticii au vrut să facă din biserică sală de sport. Pentru a-și îndeplini scopul, structurile regimului au recurs la un plan abominabil. Au decis să ucidă preotul și dascălul. Au făcut-o și au spus că cei doi au murit într-un accident de căruță, pentru că erau beți. Minciuna autorităților însă nu a fost înghițită de enoriași. Circa 1.500 de credincioși au decis să dezlege misterul cu privire la decesul preotului și dascălului lor. Autoritățile au răspuns în stilul lor rusesc: patru enoriași au fost condamnați la pedeapsa cu moartea, iar alți 14 – la ani grei de închisoare.
În 1948, preotul Boris Nicolaev a fost numit paroh la Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Baraboi, Dondușeni. El a fost alături de enoriașii săi timp de 13 ani, în perioada celor mai negre pagini din trecutul Basarabiei. Locuitorii din Baraboi au cunoscut ambele valuri de deportări: în 1949, au fost strămutați în Siberia gospodarii satului, iar în 1951, membrii comunității religioase a inochentiștilor.
Baraboi a fost un centru pentru grupul religios respectiv din zona de nord a RSS Moldovenești. În iunie 1951, în satele Baraboi, Mihăileni și Nicoreni, au fost identificați și arestați 13 „propovăduitori”. Toți aceștia au fost învinuiți de regimul sovietic de faptul că desfășoară „sistematic agitație împotriva colhozurilor și a acțiunilor economice și politice aplicate de stat în mediul rural, precum și că își oferă casele pentru adunările sectanților”. După moartea lui Iosif Stalin (5 martie 1953), sub lozinca „restabilirii normelor leniniste în viața de partid”, succesorul acestuia, Nikita Hrușciov, a dezlănțuit un atac masiv împotriva Bisericii la sfârșitul anilor 50 – începutul anilor 60 ai secolului trecut. În limbajul ideologilor sovietici, această perioadă a fost caracterizată prin trecerea de la observare la controlul Bisericii. („Православие в Молдавии. Bласть, Церковь, Верующие 1940-1953, Том 1, Ответственный редактор, составитель и автор предисловия”, В. Пасат, Москва, 2009, p. 61) În afară de impozite apăsătoare și persecutarea clericilor, controlul se manifesta prin închiderea bisericilor, cu păstrarea unui lăcaș pentru o anumită zonă, pentru a descuraja enoriașii să meargă la Sfânta Liturghie. Potrivit istoricului Ludmila Tihonov, până în 1965, sovieticii au închis circa 600 de biserici, rămânând active în jurul de 200 de lăcașe. Biserica din Baraboi a fost construită în 1873 și a cunoscut unele reconstrucții până în 1905. Toate obiectele de cult au fost cumpărate pe banii enoriașilor. În contextul politicii de restabilire a „normelor leniniste a lui Hrușciov în relațiile dintre stat și Biserică, sfântul locaș din Baraboi urma să fie închis.
Scenariul macabru
În acest scop, a fost pus la cale un plan macabru – asasinarea preotului Boris Nicolaev și a dascălul Trifon Rabei pe 4 ianuarie 1961. În această zi, părintele Boris Nicolaev și dascălul Trifon Rabei au fost chemați în satul vecin, Chetroșica Nouă, să oficieze serviciul divin la înmormântarea unui localnic, Ion Lesnic. În amurg, în drum spre casă, pe ceață și întuneric, căruța în care aceștia mergeau, conform versiunii oficiale, s-a răsturnat și de aici și-ar fi tras moartea preotul și dascălul. Celelate două persoane – căruțașul Alexandru Lesnic și vărul său, Efim, rude ale răposatului –, au scăpat nevătămate. Rămasă fără preot și fără dascăl, biserica a fost închisă, iar cheile au fost luate la sovietul sătesc. Nomeclaturiștii și-au frecat mâinile, dar s-au bucurat devreme.
Organele de anchetă au calificat decesul preotului și al dascălului drept o consecință a unui accident. Sătenii însă erau de altă părere, enoriașii erau de părere că sjujitorii altarului au fost asasinați. Această versiune a fost confirmată de medicii legiști, care, efectuând disecția corpului dascălului Trifon Rabei, au stabilit că „decesul a survenit, prin violență, de la asfixierea mecanică”. Concluziile expertizei medico-legale nu au fost făcute publice, deoarece dădeau peste cap versiunea organelor de achetă penală.
Biserica trebuie făcută sală de sport
În toamnă, la 10 octombrie 1961, la zece luni distanță de la omorârea preotului și dascălului, a descălecat în sat secretara Comitetului executiv raional, cu scopul de a inventaria bunurile bisericii. Starostele consiliului parohial a fost solicitat să ajute la inventariere. Prin sat s-a răspândit vestea că autoritățile intenționează să transforme biserica în sală de sport.
Îngroziți de această noutate, sute de credincioși s-au adunat în curtea bisericii. A fost chemat președintele sovietului sătesc, căruia i s-a cerut să întoarcă cheile. După ce au deschis biserica, enoriașii au aprins lumânările, candelele și au oficiat serviciul divin, apoi au verificat inventarul bisericesc și au organizat paza de noapte a lăcașului. Sâmbătă, 14 octombrie, femeile au spălat geamurile și podelele, au șters praful de pe icoane, au spălat și au așezat prosoapele, au turnat untdelemn în candele și au pregătit lumânări pentru serviciul divin. A doua zi, duminică, 15 octombrie, în dangătul clopotelor, credincioșii s-au adunat la biserică. Slujba a fost oficiată de țăranul Alexandru Spânu, un absolvent al școlii parohiale care cunoștea rânduielile bisericești.
După serviciul divin, enoriașii au ieșit în curtea bisericii. Nistor Burunciuc și Alexandru Corcimari au colectat semnături sub un demers către Consiliul de Miniștri al RSS Moldovenești, care conținea rugămintea sătenilor să fie repartizat un preot la biserica din Basaraboi. Tot atunci, s-au adunat bani pentru cheltuielile de drum.
Satul vrea să afle adevărul
Dorind să limpezească circumstanțele decesului preotului Boris Nicolaev și al dascălului Trifon Rabei, în această zi de duminică, după slujbă, circa 500 de persoane au mers la casele lui Vasile Lesnic (acesta, împreună cu fratele său, Alexandru, i-a dus cu căruța pe preot și dascăl în satul Chetroșica Noua) și Alexandru Lesnic și i-au adus la biserică. Lumea adunată în curtea bisericii le-a cerut celor doi căruțași să spună cum au murit preotul și dascălul. Se adunaseră circa 1.500 de oameni. Satul dorea să afle adevărul. Neîndreptățind așteptările celor adunați, Alexandru Lesnic a fost bătut crâncen și, peste câteva ore, a murit la Spitalul raional Râșcani.
După cele întâmplate în curtea bisericii, organele de justiție s-au năpustit asupra enoriașilor. Șaizeci și trei de săteni au fost arestați și acuzați de omucidere. Justiția incrimina credincioșilor satului manifestări și acțiuni nelegitime, tentativă de omor, omor din culpă, implicare în acțiuni condamnabile. Nouăsprezece enoriași au fost cercetați în stare de arest. Evident că în dosare nimereau doar versiunile anchetatorilor. Cerințele celor bănuiți de a fi interogați și alți martori nu au fost luate în considerare. Ancheta desfășurată în limba rusă (limbă necunoscută aproape deloc de unii acuzați) și apelarea la traducător au complicat și mai mult starea acuzaților. Depozițiile martorilor și răspunsurile „inculpaților” în limba română nu au fost anexate la dosar. Avocații care au asistat la proces nu și-au asumat riscul să îi apere pe „acuzați”, pentru ca să nu cadă în dizgrația autorităților.
Cei patru condamnați la moarte
Alexandru Grigore Corcimari (născut în 1884, satul Baraboi, absolvent al școlii de două clase țariste, căsătorit, fără antecedende penale, agricultor, gospodar individual, nu a intrat în colhoz, nu a aderat la niciun partid politic), 77 de ani, arestat la 17 octombrie 1961, a fost învinuit de participare la tulburări în masă, propagandă și agitație religioasă, răspândirea „falsurilor” precum că la 4 ianuarie 1961, preotul Boris Nicolaev și dascălul Trifon Rabei au fost omorâți de Alexandru Lesnic și Vasile Lesnic.
De asemenea, bătrânului i se incrimina că „a participat la strângerea banilor de la consăteni în scopul aducereii unui preot în Baraboi”, „a organizat paza bisericii”, „a răspândit vorbe precum că se va închide biserica, iar avutul bisericesc va fi nimicit”, „a tras clopotele”, „a adunat la biserică un mare număr de locuitori”, „a instigat lumea la răfuială fizică cu cei doi căruțași”.
În al 78-lea an de viață, ajuns în fața justiției, Alexandru Corcimari avea convingerea deplină că a încercat să facă un bine pentru sat. În timpul anchetei, el a declarat: „Eu sunt credincios și mie îmi trebuiește preot, pentru sat, preotul ar fi o bucurie”. În procesul-verbal întocmit la 21 decembrie 1961, evident, juristul V. Ceneaev a păstrat cuvântul „bucurie” în original, utilizându-l ca probă de învinuire. Drept probă de acuzare a fost folosită și semnătura lui de pe demersul către președintele Consiliului de Miniștri al RSS Moldovenești privind numirea unui preot în Baraboi.
Atât în timpul achetei penale, cât și la procesul judiciar, Alexandru Corcimari a luptat pentru adevăr, sperând că ar putea obține comutarea pedepsei. La interogatoriul din 21 decembrie 1961, el a spus: „Eu nu am răspândit vorbe că preotul și dascălul au fost omorâți de Alexandru Lesnic și Vasile Lesnic, dar am văzut personal că preotul și dascălul au fost omorâți, adică nu purtau dânșii vina morții lor [clericilor]; eu am văzut că ambii [preotul și dascălul] erau bătuți. În sala de judecată din Râșcani, la acuzațiile ce i s-au adus, Alexandru Corcimari a declarat: „Puteți să mă împușcați, dar învinuirile ce mi s-au adus nu sunt drepte!”.
Nistor Burunciuc (anul nașterii 1902, satul Baraboi, fără partid, căsătorit, patru copii, colhoznic, fără antecedente penale, puțină știință de carte), 59 de ani, arestat la 22 noiembrie 1961, a fost acuzat de instigarea populației la dezordine publică, provocată de închiderea bisericii după moartea tragică a preotului și dascălului. El nu făcea parte din consiliul parohial, dar a dorit să salveze biserica și bunurile ei. La 15 octombrie 1961, împreună cu alți săteni, a luat cheile de la biserică și a oficiat serviciul divin, a organizat paza bisericii, strângerea banilor de la oameni pentru a aduce preot în sat. El a fost acuzat că „l-a agresat fizic pe Alexandru Lisnic și a ofensat conducerea satului”.
Nistor Burunciuc nu a participat la „dialogul” purtat pe pragul bisericii. În timp ce se îndrepta spre casă l-a întâlnit pe Emilian Onea, elev în clasa a X-a la școala din sat, care avea la el un aparat de fotografiat. L-a rugat pe consăteanul său să meargă să fotografieze pentru posteritate evenimente ce se derulau în curtea bisericii.
Toader Gandrabura (anul nașterii, 1924, satul Baraboi, țăran, căsătorit, trei copiii cu vârste între 6 și 13 ani, colhoznic), arestat la 30 noiembrie 1961, a fost acuzat de tulburarea ordinii publice, constrângere exercitată asupra sătenilor. A fost învinuit că, în repetate rânduri, l-a lovit pe A. Lesnic. Loviturile care i-au fost aplicate lui A. Lesnic de către persoanele infiltrate de autorități în mulțime i-au fost atribuite lui Toader Gandrabura.
Gheorghe Guzun (anul nașterii, 1932, satul Baraboi, țăran, patru clase, fără partid, căsătorit, trei copii, muncitor în colhozul „Viața nouă”) a fost acuzat „de organizarea întâlnirii sătenilor cu A. Lesnic în curtea bisericii și de tulburarea ordinii publice”. Era acuzat că l-a lovit pe A. Lesnic „lângă fântâna din fața bisericii”.
Interogatoriul era însoțit de torturi abominabile. Unul dintre arestați, Grigore Mâță, având sănătatea șubredă, a decedat în izolatorul de detenție provizorie. La 1 februarie 1962, Colegiul Penal al Judecătoriei Supreme a RSSM i-a condamnat pe Nistor Burunciuc, Alexandru Corcimari, Toader Gandrabura și Grigore Guzun la moarte prin împușcare.
Cei patru condamnați la moarte
A doua zi, cei patru condamnați la moarte au făcut recurs la președintele Prezidiului Sovietului Suprem al RSS Moldovenești pentru comutarea pedepsei. Pentru Nistor Burunciuc, Alexandru Corcimari, Gheorghe Guzun, hotărârea judecății a rămas irevocabilă; lui Toader Gandrabura pedeapsa cu moarte i-a fost comutată prin 15 ani ani privațiune de libertate.
În același proces au mai fost condamnați: Marian Demian (n. 1928) – 12 ani de închisoare; Irina Gandrabura (n. 1939) – 12 ani de închisoare; Parascovia Bujor (n. 1912) – 10 ani privațiune de libertate; Ecaterina Țurcanu (n. 1910) – 8 ani de închisoare; Alexandru Gandrabura (n. 1930) – 12 de închisoare; Teodor Gandrabura (n. 1908) – cinci ani de închisoare; Elisei Rusu (n. 1907) – 10 ani de închisoare; Afanasie Guzun (n. 1927) – cinci ani privațiune de libertate; Gheorghe Cârlig (n. 1920) – 13 ani de închisoare; Andrei Moscalu (n. 1936) – 15 ani de închisoare; Alexandru Țurcanu (n. 1938) – 13 ani de închisoare; Leonid Țurcanu (n. 1943) – opt ani privațiune de libertate; Petru Caraiman (n. 1930) – 13 ani privațiune de libertate (învinuirile ce i s-au adus nu s-au adeverit); Vasile Bețivu (n. 1935) – 13 ani de închisoare.
Condamnații au atacat sentința judecătii. Dosarele lor au fost revăzute și rejudecate de către Judecătoria Supremă a URSS în ședința din 3 decembrie 1966. Instanța a decis eliberarea din detenție a lui Petru Caraiman pe motivul lipsei de infracțiune. Sentința pronunțată la Chișinău celorlalți condamnați a rămas în vigoare.
În contextul reformelor democratice de la răscrucea anilor 80 și 90 ai secolului trecut, Plenara Judecătoriei Supreme a RSS Moldova, în ședința din 27 august 1990, a reexaminat dosarele lui Alexandru Gandrabura, Elisei Rusu, Teodor Gandrabura și Afanasie Guzun, anulând sentința din motivul lipsei de infracțiune. Organele de justiție nici până astăzi nu au oferit recompense pentru pagubele pricinuite „inculpaților” condamnați pe nedrept.
