Pe drumul spre Huși se întindea o coloană nesfârșită de căruțe, oameni care fugeau din Basarabia după ocuparea sovietică din primăvara lui 1944. În sens invers, îndărăt, spre Prut, înainta o singură căruță cu cinci copii, „condusă de o femeie, mama noastră”, își amintește în memoriile sale, Mihai Plămădeală, fratele fostului mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, născut la 17 noiembrie 1926, în Basarabia, la Stolniceşti - judeţul Lăpuşna.
Antonie Plămădeală a studiat teologia la Chișinău, București și Cluj, iar între 1949 și 1956 a fost deținut politic. După reluarea activității clericale, și-a obținut doctoratul în teologie la Oxford. A fost episcop al Buzăului, apoi arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului. În 1992 a devenit membru de onoare al Academiei Române. A murit la Sibiu, în 2005.
În martie 1944, în timp ce mama fostului ierarh și frații săi porneau înapoi spre Basarabia, după ce încercaseră să se refugieze peste Prut, familia Plămădeală trăia una dintre dramele prin care au trecut mii de basarabeni și bucovineni. Unii au fugit în grabă, pe cont propriu. Alții au fost evacuați organizat, împreună cu instituțiile statului, școlile și seminariile. Pentru mulți, trecerea Prutului nu a însemnat însă sfârșitul încercărilor, ci începutul unei alte pribegii.
Povestea familiei Plămădeală este relatată în volumul „Refugiul. Deznădejde și speranță”, semnat de Mihai Plămădeală, fratele mitropolitului Ardealului, Antonie Plămădeală. Cartea, editată și îngrijită de Adrian Nicolae Petcu, a apărut în 2012 la Muzeul Brăilei, Editura Istros. Mărturia reconstituie, prin experiența unei singure familii, drama moldovenilor de la est de Prut refugiați pe malul drept, fuga din Basarabia, încercările de a-și găsi un loc în România și umilințele, lipsurile și nesiguranța care i-au urmărit chiar și după trecerea Prutului.
Femeie cu cinci copii și un drum spre necunoscut
Totul începe la Stolniceni, într-o dimineață de primăvară a anului 1944. „Abia se luminase de ziuă când mama ne-a trezit pe toți cei patru frați mai mari”, povestește Mihai Plămădeală. Gheorghe avea doisprezece ani și jumătate, Valeriu era cu doi ani mai mic, Mihai era cu doi ani mai mic decât Valeriu, iar Alexei avea cinci ani și jumătate. Cel mai mic copil avea doar trei luni.
Familia pornește spre Prut, ajutată de o rudă, cumnatul lui Vasile Plămădeală. La Leușeni însă refugiații sunt jefuiți de soldați germani. „Ne-au furat un sac de ovăz, o parte din bagaje și două găleți”, își amintește autorul.
Soldații germani confiscau atunci numeroase bunuri materiale, îi abuzau fizic pe români, îi jefuiau. Însuși mareșalul Ion Antonescu a relatat pe 23 mai 1944, în ședința de Guvern următoarea situație: „Într-un sat din Bucovina, un ticălos de neamț a luat vaca unui țăran și i-a dat un bon scris în nemțește. Românul a luat bonul și, foarte liniștit, l-a pus la chimir sau în carte de rugăciuni, sigur că va fi despăgubit pentru vaca luată. Ce credeți că scrie în bon? Scria așa: «Posesorul acestui bilet are dreptul să fie trist, pentru că i s-a luat vaca»”.
Ei nu făceau parte din planul de evacuare
Drumul femeii cu copiii săi continuă până la Huși. Acolo, familia este instalată într-un atelier de tâmplărie. Femeia încearcă să obțină aprobarea pentru a urca într-un tren și a continua călătoria. Nu reușește. Oboseala, disperarea și lipsurile o împing să ia o decizie pe care copiii nu aveau cum să o înțeleagă. „Într-una din zile, a venit neagră de supărare și oboseală. După ce s-a odihnit și ne-a dat să mâncăm... ne-a spus: «Copchii, să vă odihniți bine în noaptea asta, că mâine dimineață ne întoarcem acasă!»”.
Leonida, viitorul mitropolit Antonie Plămădeală, încearcă să o convingă că întoarcerea în Basarabia este o greșeală. Femeia nu renunță. A doua zi, ea pornește spre casă împreună cu cei cinci copii. „Noi, frații, eram prea mici și mai ales neștiutori pentru a înțelege dramatismul acestei situații”, scrie Mihai Plămădeală.
Și atunci apare imaginea care concentrează întreaga dramă a refugiului: coloana de oameni care fugea din Basarabia și, în sens opus, căruța unei femei care se întorcea. Pe drumul îndărăt spre Basarabia, femeia a fost înduplecată de o rută să se oprească și să se întoarcă, înapoi spre București, pentru a-și salva copiii.
Povestea lor se înscrie în categoria de refugiați basarabeni, care au trecut Prutul în grabă, pe cont propriu. Ei nu făceau parte dintr-un plan de evacuare organizată, ci au fugit din calea ocupației sovietice, fără să știe ce îi așteaptă dincolo de Prut. Potrivit cifrelor oficiale, până la 16 martie 1944 urmau să fie evacuați din Basarabia 82.580 de oameni, iar din Bucovina de Nord – 32.958. Aceste cifre nu îi includeau însă pe cei care părăsiseră teritoriile ocupate pe cont propriu, în fața înaintării trupelor sovietice. Pentru evacuările din 1944, estimările privind numărul basarabenilor ajunși în România sunt mult mai mari, fiind vehiculată cifra de aproximativ jumătate de milion de persoane.
La București, refugiații basarabeni intră într-o altă realitate. Războiul îi ajunge din urmă.
În urma bombardamentului Gării de Nord au murit mulți basarabeni
În timpul călătoriei spre Oltenia, Mihai Plămădeală relatează despre bombardamentul asupra Bucureștiului din 4 aprilie 1944. Gara de Nord, una dintre țintele atacului american, este lovită. Printre victime se află și numeroși basarabeni. Bilanțul victimelor umane a fost de 2.942 uciși și 2.126 răniți. Pentru majoritatea decedaților s-a amenajat un întreg cimitir, care a primit numele de „4 aprilie” și care spre 1980 mai exista în partea dreaptă a Căii Grivița, în zona podului Grant din București.
Familia ajunge, în cele din urmă, la Ișalnița, în județul Dolj, localitatea în care fusese repartizată. Acolo începe o altă etapă a refugiului. Sunt instalați în casa unui sătean. La început, camera li se pare mare și luminoasă. Apoi descoperă adevărata condiție în care trebuie să trăiască. „În loc de dușumea avea pardoseală din cărămidă. Asta nu ar fi fost prea rău numai că repede ne-am dat seama că mișunau puricii și ploșnițele, parcă era crescătorie”.
La Ișalnița, cei cinci copii își revăd tatăl care reușește să ajungă la Craiova, pentru a se alătura familiei.
Copiii nu au nevoie de explicații despre ce înseamnă refugiul. Îl învață prin foame, frig, mizerie și nesiguranță. În cele din urmă, familia reunită ajunge la București. Dar nici aici refugiul nu se încheie cu adevărat. Urmează ani de lipsuri și privațiuni, într-o țară prinsă la rândul ei în război și apoi în schimbarea radicală a regimului politic.
După instalarea guvernului Petru Groza, în urma negocierilor cu autoritățile sovietice, s-a făcut o delimitare între refugiații ajunși în România după 22 iunie 1941 și cei care veniseră între 28 iunie 1940 și 22 iunie 1941. Până atunci, autoritățile române aplicaseră legislația sovietică, potrivit căreia erau considerați cetățeni sovietici toți cei care, la 17 noiembrie 1917, erau supuși ai Imperiului Rus, chiar dacă la 28 iunie 1940 aveau cetățenie română. Până în iunie 1945, au fost identificați 54.576 de refugiați din Basarabia și nordul Bucovinei, dintre care 50.050 au fost „repatriați” în Uniunea Sovietică.
Procesul de „repatriere” declanșat de autoritățile sovietice s-a desfășurat în trei etape. Prima, între martie și decembrie 1944, s-a caracterizat prin acțiuni desfășurate fără participarea autorităților române. În cea de-a doua etapă, din ianuarie până în septembrie 1945, printr-o interpretare abuzivă a legislației sovietice și a prevederilor Convenției de Armistițiu, numeroși basarabeni și bucovineni au fost deportați în URSS. După septembrie 1945, a urmat cea de-a treia etapă, când noul guvern prosovietic, interesat atât de consolidarea poziției sale înaintea alegerilor din 1946, cât și de menținerea relațiilor cu URSS, a introdus „repatrierea” pe baza dreptului de opțiune. Acest mecanism nu a exclus însă abuzurile și ilegalitățile comise de autoritățile sovietice.
Conform datelor Comisiei Aliate de Control, între 23 august 1944 și 30 septembrie 1946 au fost „repatriați” 38.352 de basarabeni, 8.198 de bucovineni și 9.900 de români de la est de Nistru. În total, 56.450 de persoane au fost „repatriate” în această perioadă.
Un sat în care ai nevoie de pașaport
Povestea familiei Plămădeală nu este una singulară. În 2011, în timpul cursurilor Universității Populare „Nicolae Iorga”, aveam să întâlnesc o femeie care putea vorbi despre acei ani din propria memorie. Eugenia Bragarencu avea aproape 100 de ani și păstra o energie impresionantă. De la ea am aflat că, la Vălenii de Munte, o stradă întreagă era populată de basarabeni, cei care au putut scăpa de „repatriere”.
Mulți dintre cei care au ajuns acolo nu mai sunt astăzi. Unii au fost arestați la solicitarea autorităților sovietice și transportați înapoi în URSS. Pentru unii, drumul s-a încheiat în Siberia și nu s-au mai întors niciodată. Alții au reușit să se ascundă de prigoană și, în timp, s-au integrat în comunitățile în care au ajuns. Cartea lui Mihai Plămădeală urmărește această istorie printr-o perspectivă personală. Nu vorbește despre o comunitate în cifre, ci despre o familie. Iar uneori, după cum se știe, calvarul unei singure familii poate spune mai mult decât o statistică.
„Refugiul. Deznădejde și speranță” este, în fond, povestea unei despărțiri. De casă, de sat, de oamenii rămași în urmă. De o viață care, pentru cei care au plecat, nu avea să mai fie niciodată aceeași.
Mihai Plămădeală își încheie amintirile cu speranța că va veni timpul când teritoriile românești ajunse sub control străin vor reveni României. Este speranța unui om care a fost obligat să plece și care, după ani de pribegie, nu a încetat să considere satul natal „acasă”. Pentru el și pentru cei asemenea lui, adevărata dramă nu era doar că au fost nevoiți să plece. Ci că, după toate acestea, pentru a se întoarce în satul în care s-au născut ar fi avut nevoie de pașaport.
