
„Băteau obuzele din plin în cuibul fiarei din Berlin și pas cu pas, și ceas cu ceas, croiau soldații noștri drum printre ruini!”.
Cântam cântecul ista nemuritor. Cântam eu sau vreun oarecare brat (frate – n.r.), vorba filmului internațional de celebru, sau și eu, și bratul laolaltă, măcar că nu știu dacă era numai un brat sau mai mulți brați. Oricum, printre noi era precis și Fico, care ședea ca pus în priză pe o piatră, la o aruncătură de băț de noi, cu o cogeamite foarfecă în mâni, și ne șoptea fiecăruia în parte că azi sau mâine va ajunge în Ucraina și va tăia toate firele de curent electric, care se trag din țara lui.
Numai atâtica îmi amintesc, nu știu de ce, din noaptea de Anul Nou. Cântam patrioticul cântec fără oprire, înainte de a coborî dintr-o mașină niște mujici alb-albaștri luminoși, care m-o luat gingaș pe brațe și m-au suit acolo. Pe urmă am aflat de la cineva, nu țin minte cum îl cheamă, că chiar în secundele celea, tatăl nostru de la Moscova le lămurea mai clar kievenilor c-o-ntrecut măsura cu totul. Eu îl iubesc pe tatăl nostru, dar, ca să grăiesc cu mâna pe inimă, mi-o părut oleacă rău, închipuindu-mi cum haholii (ucrainenii – n.r) se-ndopau cu răcituri cu salată Olivier, când le-o explodat dronele-n cap și-o murit. Pe de altă parte, vrei, nu vrei, asta-i arta războiului. Dacă viața poți s-o hotărăști mai încolo-ncoace, moartea – nici mai încolo, nici mai încoace.
Și așa mai departe, m-o luat pe sus flăcăii luminoși, cum s-ar spune, și m-o dus undeva, cum s-ar zice, unde nu mai țin minte unde-i. Atunci noul an strălucit s-o-ntunecat deodată, cât ai răsufla c-o nară, ca-n în Harry Potter dus și-ntors. S-o stins brusc lumina totală, și căldura absolută, și apa caldă, în care te băiești non-stop, dacă te simți nespălat. Moartea căprioarei, cum zic românii... Credeam c-am pierit și eu, și c-am nimerit în întunecimea de nepătruns a iadului. Uite așa mi s-o-ntâmplat în noaptea de Anul Nou...
Pe urmă, într-o bună dimineață, m-am trezit brusc, într-o încăpere caldă, ca „în sânul lui Avraam”, vorba poetului nemuritor. Aveam în față o puicuță fragedă, mângâioasă și extraordinar de ademenitoare, în halat alb, care mă admira fără vorbă, când am deschis ochii. Zâmbea legendar, știți zicala asta cuceritoare, nu? M-am ținut și eu la înălțime - m-am hlizit și eu oleacă. Vorbea într-o rusă dulce și mă văd nevoie să recunosc că, pentru prima dată după ce capitaliștii o distrus Uniunea Sovietică, m-am simțit acolo ca acasă. Ea mâzgălea ceva pe o hârtie. Cică, am fost bolnav de nu știu ce, dar nu-i înțeleg caligrafia, nici nu țin minte ce grăia. Era atât de frumoasă, că boala era frunză uscată pe lângă dânsa.
N-o fost vis, că apoi m-am pogorât din rai în iad. Când ieșeam de acolo, am înțeles că-s într-o bolniță, unde numai două babe conversau în moldovenește, încetișor, așa, ca să nu le audă nimeni.
Afară, m-am luat după o cucoană gălăgioasă, căreia îi turuia gura fără oprire, chiar dacă nu grăia cu nimeni. Pe lângă noi a trecut un om asudat, cu o cruce de fier, ca la țintirim, în spate. Noi am intrat într-un magazin rece și întunecat. Am vrut un pirojoc cu malină (pateu cu zmeură– n.r.), dar vânzătoarea s-o uitat la leii mei ca la niște hârtie de toaletă și mi-o întors spatele. Pe neprins de veste, mi s-o luminat ochiul și am înțeles că-s în Transnistria – lacrima mea, lacrima, lacrima...
Fiind mort de flămând, într-un parc din apropiere, un brat m-a îndemnat să mergem la gară și să furăm tot fierul pe care-l găsim, ca să-l dăm la metal uzat și să nu pierim de foame. Pe drum, am mai întâlnit vreo cinci vlăjgani, care târâiau în spate ține de cale ferată. Și mi-am amintit de dragostea mea de tractor de acasă, și am hotărât să-l dăruiesc chinuitului norod transnistrean. Și să mă întorc aici, lângă brații mei, să nu-i părăsesc niciodată și să glumim, brat cu brat, în limba tuturor noroadelor frățești.
Țineți minte că v-am spus data trecută că am un plan de salvare a Moldovei? Mâine sau poimâine am să vi-l arăt, ca să ajungă la capul tuturor că noi suntem puterea!
Vreți să știți cum am ajuns în Transnistria în noaptea de pomină. Și eu vreau. Un miracol, vorba sociologului, s-o-ntâmplat, vrei, nu vrei, cum s-ar zice. În acel amurg, m-am apucat acasă să cinstesc un pahar de vin, în tractoraș, și aveam la mine un pumn de cârnați cald, puțin trist, puțin vechi, dar pe care mi l-o dat pe degeaba un moșneag în cârje. Cred c-o simțit că-s un om mare. Pe urmă m-am rupt și o hotărât destinul, care m-o pregătit din copilărie să apăr norodul fără întârziere, la prima-ntâlnire cu alegătorii, de Revelion, cum zic poeții beți și treji.
Nu știu unde-o luat-o Fico pe urmă, dar un brat din Bender îmi spunea că l-o găsit în Vietnam. Și ce? Fiecare muritor cu soarta lui, fiecare apărător merge pe hudița lui. La rândul meu, mi-am zis că, oricât ar fi de dureros, lucrurile merg din ce în ce mai rău și că băteau obuzele din plin în cuibul fiarei din Bruxelles și pas cu pas, și ceas cu ceas, croiau soldații noștri drum de la Bender!
Fiindcă miroase a război în țara asta, vorba doctorilor în științe de peste tot. Fiindcă transnistrenii sunt jertfele globalismului încrâncenat. Fiindcă tatăl nostru n-o refuzat să ne încălzească, dar Maia Sandu o refuzat să ia gaz de la el, ca să-i chinuie pe toți rușii de pe tot globul pământesc.
Chiar credeți că Moscova va sta cu mâinile-în șold? Nu, tatăl nostru ne va apăra, pentru că transnistrenii îs oameni buni, ca și mine, ca și tine, și ei nu au dreptul internațional de a muri de frig. De aceea, azi, i-am scris lui Donald Trump, pe care îl rog să ne ajute. În limba rusă i-am scris, că n-am găsit traducător în americană, dar o găsi el vreunul, dacă te uiți ce turmă are din urmă. L-am invitat cu vreo sută de soldați de-ai lui să facă ordine la Bender, ca să nu le-nghețe oamenilor osul înghețat de Sandu. Cred că poimâine va veni, de ce nu?
Am vrut să rămân prieten și cu Fico, dar nu l-am mai găsit. Noaptea trecută, am dormit la niște bețivani, care se zdruncinau fără oprire de mare mâhnire și n-am putut închide un ochi. La noapte, mă gândesc să dau de vreo babă patriotă, care-l așteaptă pe tatăl nostru la Tiraspol, ca s-o strâng în brațe și să mă-ncălzesc cât de cât.
Refuz, rezist, sunt antiglobalist! Asta va fi deviza mea de azi înainte...