Recunosc, pe 9 noiembrie 1987, eu, bărbat în toată legea, am plâns. Nu acasă, ascuns de ochii lumii, dar în prezența a 20 de mii de oameni, căci stadionul era arhiplin. La început, am plâns plin de speranță, iar peste două ore, am bocit sfâșiat de durere. Niciodată n-o să uit acea zi aceea istorică de toamnă… Nistru Chișinău – Kuban Krasnodar 2-0...
În acea zi mi-am dat seama cât de mult înseamnă un gol în viața omului. Fiindcă, de-ar fi fost 3-0, lucrurile ar fi stat absolut altfel: șampanie în loc de lacrimi, petrecere în loc de mâhnire, slavă în loc de sicriu. Nu moarte, nu...
De un singur gol mai avea nevoie atunci Nistru, pentru a se califica în Liga 1 a campionatului de fotbal al Uniunii Sovietice, dar n-a fost să fie. În încordarea care exista pe stadion, spre sfârșitul meciului, selecționerul nostru, Vladimir Emeț, și-a mai aprins o țigară și a promis celor din jurul său că gata, nu va mai fuma. Niciodată! a repetat el. Pe urmă s-o încheiat partida și el o devenit primul antrenor care s-a învrednicit de premiul „Simpatia publicului”, destinat jucătorilor, de fapt. Din păcate, nimeni nu va afla vreodată ce simțea acest om în acele clipe, dar toți știu că, după ce a intrat în vestiar, cu premiul în brațe, s-a prăbușit și a murit fără întârziere, înconjurat de toată echipa sa...
Din păcate, se pare însă că această tristă întâmplare nu a ajuns la urechile Americii, care vrea de câțiva ani să-și deschidă o cogeamite ambasadă pe terenul Stadionului Republican, acolo unde regretatul Emeț, ucrainean de naționalitate, s-a sacrificat pentru sportul nostru moldovenesc.
Is-can-der-is-can-der-iscander-dja-va-dov! Unde mai putem auzi astăzi ceva atât de tulburător de frumos? Anume așa scandau într-un glas, pe același stadion, peste 20 de mii de suporteri în 1989, la superbul meci în care Nistru și-a șters picioarele de Steaua București, multiplă campioană a României și finalistă la acea vreme a Cupei campionilor europeni, pe care a spulberat-o cu scorul de 3-1. Da, niciun Hagi, Dan Petrescu sau Lăcătuș n-au fost în stare să-i țină piept atacantului nostru Iskander Djavadov, care zbura ca vântul pe teren și a marcat de două ori.
Tot aici, mai târziu, Moldova a învins Țara Galilor în primul său meci oficial la Chișinău, cu 3-2.
E-he-he… Nici o enciclopedie nu mi-ar ajunge să descriu toate evenimente de vis, istorice și de neuitat, care au avut loc pe iarba veșnic verde și lucioasă a Stadionului Republican. Rostesc aceste două cuvinte cu deosebită satisfacție, cu mândrie de moldovean, dar în același timp mi se rupe inima când îmi amintesc că această relicvă a națiunii noastre a fost pur și simplu ștearsă de pe fața pământului, într-o blestemată zi a anului 2007.
Cum s-o întâmplat tragedia, știe toată lumea. Pe atunci, Moldova avea un prim-ministru hlizit. Bombonel i se zicea, măcar că mie mi se întoarce când mă gândesc la dânsul. Iată de ce n-o fost comunist, chiar dacă s-a aflat în fotoliu pe timpul lui Vladimir Nicolaevici. Nu-i prost Voronin, știe el ce face. Ca să nu uit ce-am pornit să vă spun... Bombonel o fost cel mai longeviv premier de la noi și puterea i s-o suit la cap. L-o turmentat, cum se mai zice. Pe de o parte, s-o crezut dumnezeul Moldovei, pe de altă parte, s-o lehămețit de biroul său din casa guvernului. Longeviv, nelongeviv, nu mai suporta o longevitate longevivă atât de lungă și o simțit că trebuie neapărat să facă ceva mai scurt, dar nou și cu efect.
De aceea, într-o dimineață, s-o pornit omul la guvern, dar n-o mai vrut să cotească de pe strada București pe Pușkin, la vale, și-o mers înainte, până la Stadionul Republican. Ceva cred că nu i-o plăcut lui acolo sau poate l-o flocăit nevasta acasă, sau cine știe ce năbădaie o dat în el… Pentru că s-o oprit locului și cât ți-ai sufla nasul o poruncit să-i fie adus un tractor. Când i l-o adus, o-nceput grozăvia! Bombonel o înhămat tractorul și-o făcut praf și pulbere din stadion: o scos iarba veșnic verde și lucioasă, o distrus tribunele pline de viață, o dărâmat gardurile… Iar a doua zi, când lumea i-o sărit în cap, o găsit o minge din fier și o cocoțat-o lângă Circ, unde o jurat că va ridica un alt stadion. De-atunci s-o scurs aproape 17 de ani și mingea ceea tot acolo stă și ruginește, iar stadionul ia-l de unde nu-i.
Odată cu anii, pe epava Stadionului Republican, în loc de fotbal mare cu Klinsmann, Matthaus sau van Nistelrooij, cum era pe timpuri, au început să se adăpostească tot felul de vagabonzi și javre hămesite. Atunci, pe nepusă masă, Plahotniuc l-o cedat americanilor. Mai târziu, Dodon, ca un adevărat patriot al neamului, o pus piciorul în prag, dar o venit Maia Sandu, condusă de globaliști, anglo-saxoni și alți inamici ai neamului omenesc și gata, l-o vândut pentru totdeauna Statelor Unite.
Asta-i trădare de patrie, nu altceva, căci patria noastră – așa cum o avem azi – a fost creată de Stalin, pe timpul măreței Uniuni Sovietice, iar URSS a fost distrusă cu bună știință anume de americani. Astăzi, după ce PAS a intrat în complicitate cu sorosiștii, tot ce avem mai scump ni se fură și se vinde pe copeici, și încă cui... Lui nichipercea, cu numai 18 milioane de euro, se dă de pomană un obiectiv care nu costă nici un trilion de septilioane. Asta-i nenorocirea în care ne scufundăm din zi în zi, tot mai adânc.
În acest mod, ne ducem de râpă fără întoarcere, deoarece iarba noastră veșnic verde și lucioasă aparține de-acum globaliștilor. De azi înainte, când vom trece pe lângă Stadionul Republican, în loc să trăim sentimente înălțătoare, vom fi sufocați de groază. În cuibul sorosiștilor, va trona Satana în fustă scurtă și cu buzele boite, chiar de-o fi femeie, chiar de-o fi bărbat. Să nu treceți pe acolo cu cei mici, căci globaliștii vă vor răpi copiii și le vor schimba genul și numele, după cum le va vrea mușchiul. Eu îs ateu, nu cred în viața veșnică, dar de-aș crede, aș zice că acolo va fi iadul.
Cu alte cuvinte, pe iarba noastră veșnic verde și lucioasă crește acum un gândac uriaș, kafkian, ca un dinozaur de mare. Așa, ca în filme, un King Kong, dacă vreți. Noi am pierdut tot, nu mai putem schimba nimic. În continuare, ne va conduce gândacul de pe iubitul nostru Stadion Republican.
Cu durere în suflet, Iosif Visarionovici Ciobanu
