Recent a lansat o nouă carte. ”M-a făcut mama existențialist” este un hibrid care însumă confesiuni delicate, memorii copleșitoare și un jurnal al unor gânduri tăioase. După o carieră jurnalistică de proporții, deschizând jurnalul nu vei afla prea multe din culisele acestei profesii a lui Constantin Cheianu. Ca mai în toate scrierile sale, indiferent de gen, procesele vizează subteranele lumii culturale, dar mai ales, capcanele, dilemele, traumele și constituirea eului. Despre toate acestea și nu numai, Constantin Cheianu vorbește într-un interviu pentru Veridica.
Fiindcă nu a mai ajuns pe o scenă, a transformat întreaga lume într-o scenă, iar pe sine, în protagonistul unui sinistru spectacol planetar
VERIDICA: În Republica Moldova avem un număr expresiv de scriitori care vin din zona jurnalismului, care deseori livrează scriitorului subiecte de roman. Constat că axa cărților Dvs. rămâne preponderent propria viață, pe care o întoarceți fără rezerve pe toate părțile de parcă ar fi una străină. O treabă riscantă atâta timp cât oamenii cu care vă intersectați devin expuși. De aici am două curiozități: e atât de palid cotidianul sau e imprudent să te „joci” cu anumite personaje reale?
Constantin Cheianu: Un răspuns laconic ar fi acela că eu nu pot scrie altfel, scrisul meu se hrănește din biografia și experiența personală. Este un fel de a face literatură destul de răspândit în lume, pe care însă la noi unii o mai consideră „inferioară”, deoarece ar trăda un handicap de imaginație, o incapacitate de ficționare. Nu am probleme cu ficționarea, am compus cincisprezece piese în care nu am pus nimic din viața mea. În romane prefer să mă axez în exclusivitate pe datele și faptele vieții mele. Dacă un pictor realizează câte cincizeci-șaizeci de autoportrete, cum a făcut-o Van Gogh de pildă, el nu o face pentru că nu ar avea imaginație sau pentru a-și etala narcisismul, ci pentru a-și studia propria persoană cu aceleași instrumente cu care studiază oricare alt personaj ca să ajungă la un rezultat artistic. Nu contează din ce surse te inspiri, din propria viață ori din imaginație, important este ca din munca ta să rezulte o operă de artă.
VERIDICA: Apropo de personajele livrate de politic și istorie: l-am admirat mai întâi pe Anatol Guzic în rolul lui Hitler pe care l-a interpretat magistral la teatrul Eugene Ionesco, în monospectacolul scris de dvs. apoi am aflat din această carte istoria acestei monodrame. Odiosul personaj al istoriei apare atât de vulnerabil, uneori uman chiar, dincolo de partea sa diabolică. Cum a funcționat balanța dintre rațional și emoțional lucrând la acest mono spectacol?
Constantin Cheianu: De obicei, atunci când abordăm într-o lucrare literară personalitatea unui dictator, a unui personaj malefic, o facem oarecum distanțându-ne de el, privindu-l dintr-o parte. Eu în piesa ”Adi” la care te referi, am încercat să privesc din perspectiva opusă, adică să intru în pielea lui Hitler și să mă uit la lume prin ochii lui. Mi se pare că așa putem înțelege mai bine cum se naște și cum este făcut un tiran, un maniac, un răufăcător, deci „întrupându-ne” în el, gândind ca el. Un alt lucru care m-a motivat la scrierea acestei piese a fost faptul că Hitler și-a dorit din tinerețe să devină artist, pictor sau compozitor. Mergea des la operă, îl adora pe Wagner, iubea pictura clasică și își trăia viața cu fervoarea unui artist. Fiindcă nu a mai ajuns pe o scenă, a transformat întreaga lume într-o scenă, iar pe sine, în protagonistul unui sinistru spectacol planetar.
VERIDICA: Ca să revin la povestea încurcată a acestei monodrame, constatați la final de capitol că oamenii talentați pot fi și ticăloși. Cum v-ați revenit din șocul provocat de situație și apoi ticăloșia este o caracteristică generală a breslei sau e un ”instrument” a unei categorii doar?
Constantin Cheianu. Să limpezim pentru cititori lucrurile. Cu vreo 12-13 ani în urmă un actor de la noi cu care nu ne cunoșteam, știam doar că este un actor bun, m-a rugat să-i scriu o piesă. El făcuse o obsesie din dorința de a-l juca pe Hitler, i-a abordat pe câțiva autori de la noi să-i scrie o piesa despre marele dictator și, fiindcă aceia au refuzat, m-a rugat și pe mine. I-am scris piesa, el mi-a plătit un onorariu, nu am semnat nici un contract, a fost o înțelegere amiabilă ca între colegi. După care el a mers în România să caute un regizor, l-a găsit și au început acolo să monteze piesa. Cu vreo săptămână-două înainte de premieră am primit un mail de la el în care îmi spunea că a schimbat atât de mult textul meu, încât nu a mai rămas practic nimic din el și de aceia piesa îi aparține, el va fi de acum încolo autorul. Așa s-a prezentat și în interviurile pe care le-a acordat în România.
Eu nu am văzut spectacolul acela, am citit doar câteva articole și cronici apărute peste Prut și, din felul cum era descris spectacolul, am regăsit exact ceea ce am pus eu în text și ce joacă Anatol Guzic de cinci ani la Teatrul ”Ionesco”. I-am tot zis acelui actor să-mi arate și mie piesa refăcută și nu mi-a prezentat-o nici până astăzi.
Răspunzându-ți la întrebare, evident nu toți oamenii talentați sunt ticăloși, tot așa cum nu toți oamenii netalentați sunt plini de virtute. Dar e bine să știm că drumul spre glorie și succes al unora dintre oamenii talentați este pavat, printre altele, cu ticăloșii.
VERIDICA: „Între scriitorul talentat și scriitorul mediocru nu există, practic, nicio diferență”. Dar constatarea e făcută, totuși. Cum vă explicați numărul enorm de scriitori pe care-i avem raportat la numărul modest de cărți relevante?
Constantin Cheianu: Probabil, peste tot în lume lucrurile stau la fel, autori care scriu cărți sunt mai mulți – uneori mult mai mulți – decât autori care scriu cărți bune și noi nu suntem o excepție în acest sens. Dacă aș vorbi de un specific al nostru, poate ar fi acela că nivelul literaturii mediocre care se scrie la noi este mai jos decât nivelul literaturii mediocre care se scrie în alte părți. La noi și capacitatea cititorului de a discerne între lucrările scrise cu talent de cele mediocre este mai mică. Apoi, fiindcă noi aici, în Basarabia, mai vorbim și scriem într-o română săracă și aproximativă, e destul ca cineva să scrie într-o română bună și corectă și el ajunge să se creadă scriitor.
Vedem că oamenii și omenirea evoluează ciclic, de la un război până la altul, și poate că artele și cultura nu fac decât ca pauzele dintre războaie să fie un pic mai mari
VERIDICA: „Nu mai repetați chestia patetică și găunoasă că „omul are nevoie de cultură ca de aer”, că „fără cultură nu există un popor”. În ce fel azi cultura mai are forța de a modela omul, sau cum ar trebui azi să arate, ce ar trebui să conțină procesele culturale că să poată fi considerate o necesitate?
Constantin Cheianu: De fapt, arta și cultura sunt o necesitate, numai că una la fel ca mâncarea pe care o consumăm și care nu lasă nicio urmă, ne transmite doar un sentiment de sațietate pentru câteva ore. Marea majoritate a oamenilor nu au aderență la cultură, ca aceasta să-i poată modela, ei pot fi mai ușor influențați și modelați ori prin educație, ori prin propagandă și îndoctrinare. Mai mult, arta și cultura nu-i face mai buni uneori nici pe cei care le practică. Vedem că oamenii și omenirea evoluează ciclic, de la un război până la altul, și poate că artele și cultura nu fac decât ca pauzele dintre războaie să fie un pic mai mari.
VERIDICA: „Cine știe cum s-o fi reflectat asupra mea și spectacolul cortegiilor funerare... Strigătele „Mortul, mortul!” erau semnalul să ne adunăm ciorchine lângă fântâna... Noi le percepeam oarecum identic, ca pe niște spectacole cu muzică și, totodată, niște oportunități de a câștiga un ban”. Când începi să conștientizezi dimensiunea reala a morții, cum te raportezi la acest fenomen firesc?
Constantin Cheianu: Cei mai mulți dintre oameni se raportează chiar așa, ca la un fenomen „firesc”, cum zici tu. La fel de firesc ca nașterea, tinerețea, îmbătrânirea. Dacă prin asta trec toate ființele vii de pe pământ, de la ierburi și copaci, până la furnici și elefanți, zicem noi, înseamnă că e firesc să trecem și noi. Da, dar noi, spre deosebire de toate celelalte organisme și vietăți suntem dotați cu conștiință și asta schimbă totul. Prin conștiință viața ca și cum se privește pe sine dintr-o parte. Și ce vede ea? Că este murtioare ca și niște organsime care nu au conștiință. De ce ne este dat să știm asta, de ce nu suntem și noi la fel de neinițiați ca și plantele ori animalele?
Întrebi cum trebuie să ne raportăm la moarte? Omul încearcă să învețe lucrul acesta de când există și încă nu a făcut mari progrese în acest sens.
VERIDICA: „Un dar unic, conștiința, se transformă, de fapt, într-o sculă de tortură, ne trăim viețile chinuiți de gândul că, la un moment dat, vom fi îmbrânciți din nou în Marele Nimic”. Această carte a fost anunțată ca o terapie a tuturor „festelor” pe care le-a jucat cu Dvs. viața, ridică întrebarea despre capacitatea cu care conștiința ne poate fi un aliat de nădejde pe parcursul spre Marele Nimic. Cât sens și izbăvire de temeri, frustrări păcate ne poate oferi?
Constantin Cheianu: Din păcate, puține, întrucât conștiința noastră știe mai bine să ne arate limitele noastre decât să ne ofere consolare. Omenirea caută un leac de frica morții încă de la începuturile sale, cum spuneam mai devreme, și încă nu a inventat rețete universale. În aceste condiții, fiecare își găsește modul său de a se salva. Marele Tolstoi a căutat toată viața lui sensul vieții și calea pentru a uita de moarte și a ajuns la concluzia că trebuie să îmbrățișăm stilul de viață al țăranului rus care trăiește în concordanță cu legile naturii și ale lui Dumnezeu. Și el chiar a îmbrățișat stilul de viață al țăranului, a muncit la pământ ca acesta, s-a îmbrăcat ca el, a purtat barbă ca el. Pe câți dintre noi ne poate ajuta o astfel de soluție?
Filozofii și teologii ne propun fel de fel de soluții pentru a uita de teroarea morții, dar nu cred că va exista vreodată una acceptabilă pentru toți, întrucât poți inventa soluții bune pentru probleme de viață, dar e imposibil, cred, să găsești una contrară vieții.
A scrie articole bune la ziar, a avea inspirație nu este deloc o garanție că vei ajunge un bun scriitor
VERIDICA: Și mai vorbiți despre „traseul invers” al ambițiilor. Pentru cei care sunt la linia de start, cu visele intacte, experiența Dvs. oferă soluții de zbor fără deraieri?
Constantin Cheianu: Cred că da. Dacă la începuturile mele aș fi citit o carte ca asta pe care am scris-o, „M-a făcut mama existențialist”, cred că ar fi fost ca un duș rece binefăcător. Aș fi înțeles că lucrurile sunt mult mai complicate decât mi se par mie și că a scrie articole bune la ziar, a avea inspirație nu este deloc o garanție că vei ajunge un bun scriitor. Apoi m-aș mai fi edificat că frica de moarte poate avea la origine nu doar idei și concepții, ci traume, răni, frustrări venite din copilărie și că se tem de moarte mai tare acei care nu s-au simțit iubiți în copilărie. Tot de acolo se trage și faptul că viețile noastre se transformă, la un moment dat, în repetarea acelorași experiențe, acelorași greșeli, acelorași dezamăgiri.
Mă grăbesc să mă declar încrezător că volumul meu le va fi de folos tinerilor de astăzi, dar, probbail, voi ști mai bine lucrul acesta după întâlnirile pe care o să le am cu liceenii. Câteva astfel de întâlniri sunt programate chiar pentru această săptămână, în care au loc Zilele Literaturii Române la Chișinău.
