Lansat recent, romanul lui Dan Alexe ”La apa morților” oferă spațiu pentru o plonjare adâncă în lumea comunismului românesc. Ca în cele mai pitorești zone subacvatice, zona satului Rămăieni din Bărăgan, încercuit de linia orizontului percepută ca ”apa morților” e locul populat de personaje inedite care oferă densitate și dinamică lumii în care crește și se constituie ca personalitate personajul principal.
VERIDICA: Amintești în romanul tău des despre bunicii tăi paterni Bazan și Rada, dar niciodată de bunica ta Raia, refugiată din Basarabia în timpul războiului. Care a fost relația ta cu ea? Cât de bine îi cunoșteai povestea?
Dan Alexe: Am povestit în detaliu istoria mamei Raia într-o povestire deja apărută de două ori într-un volum reeditat, «În punctul lui Rebbe G.»… În realitate, pur și simplu am căutat să nu mă repet scriind. Am simplificat, pentru a face lectura mai ușoară și îndreptată spre esențial: comunismul ceaușist în România! Dramele multiple ale unor basarabeni deportați merită un volum aparte, nu doar invocate într-un alt decor. Am putea însă, cu acordul vostru, să cităm portretul Mamei Raia (Raisa) din povestirea care dă titlul volumului citat («În punctul lui Rebbe G.») și care de altfel se petrece în Chișinău:
— « Mama Raia văzuse prea multe orori în fuga ei din Orhei spre România după război, cu bărbatul deportat în Siberia și mama, fetița ei, desculță în trenul de refugiați, ca să mai creadă în arătări celeste. Singurul Dumnezeu auzit de mine din gura ei în copilărie a fost repetatul „Dumnezeii mă-tii” aruncat porcilor, când îi îndopa cu tărâțe și coji de pepeni sau când le înfigea câte un inel în nas. A murit demnă, basarabenește, întrebând de „copchii” (din care, deși ajuns la 50 de ani, făceam și eu parte)».
De-a lungul anilor 1950, de câte ori își întemeiau o gospodărie undeva, basarabenii erau luați de acolo și duși cu forța în altă parte.
VERIDICA: Cum s-au integrat acești oameni în România? Ea, fugită de bolșevici, cum reacționa la comunismul românesc?
Dan Alexe: Haha, am întrodus și asta în povestirea aceea și cred că putem cita iar, pentru că respectivul volum pare de negăsit în Republica Moldova: — «În România, femeile familiei au fost deportate intern de mai multe ori. De-a lungul anilor 1950, de câte ori își întemeiau o gospodărie undeva, basarabenii erau luați de acolo și duși cu forța în altă parte, în Banat, în Vrancea, pe urmă în câmpia Bărăganului, eșuând în cele din urmă cu toții în satul Rămăieni, în cel mai dezolant loc din România, unde aveam să mă nasc».
VERIDICA: Am auzit și istorii ale câtorva personalități cu bunici basarabeni că nu era primit să-ți ”afișezi” rudele basarabene nici în comunism, nici mulți ani după aia. Unii le revendică cu mândrie abia în anii din urmă. Cum se explică această situație?
Dan Alexe: Oh, cred că este mult exagerat. Mama și o mătușă, sora Mamei Raia, Marusia, au făcut carieră în sistemul românesc de învățământ, deși în actele lor scria limpede că erau născute în «Orhei, RSSM». Începând de la “dezghețul” atât sovietic, hrușciovian, cât și în România, până la celebra vizită a lui Ceaușescu în Coreea în anii 1970, originea “suspectă” nu mai era o problemă. În literatura mea, caut să introduc o fidelitate cât mai strictă față de realitatea istorică așa cum am trăit-o.
Ura comuniștii, așa că nu m-am mirat când am aflat că votează cu extremiștii din partidul România Mare.
VERIDICA: Din unele povestiri ale tale despre mama Raia, am înțeles că era un adevărat personaj. De ce nu i-ai făcut loc în roman pentru și mai multă „culoare”?
Dan Alexe: Cum am zis, nu am dorit să încarc și să complic decorul complex al comunismului naționalist românesc, adăugând și tragedia basarabeană. Dar bunica oricum se considera româncă (deși tatăl ei fusese un grec din Cernăuți, iar mama ei – poloneză) și ura comuniștii, așa că nu m-am mirat când am aflat că votează cu extremiștii din partidul România Mare. Mai toți basarabenii din România pe care i-am cunoscut votau la fel, explicând împrejur că e singurul partid care apără ideea de-a fi român.
VERIDICA: Insiști pe sintagma că romanul povestește despre copilăria sub comunism, nu în comunism. Explică-mi, te rog, în ce stau pentru tine diferențele?
Dan Alexe: Ei bine, este vorba de opresiune. „În comunism” ar sugera un soi de implicare, de participare. „Sub comunism” oferă o perspectivă adverbială mai apropiată de realitatea socio-istorică. Românii s-au obișnuit cu supușenia și cu „sub”. Și azi ei se consideră cu resemnare „dominați” de UE, în loc să vadă toate avantajele și uriașa schimbare a aderării României la Uniunea Europeană.
VERIDICA: Tot ce se întâmpla la voi în sat, cu felul în care se raportau eroii tăi la regim, seamănă mai mult a sfidare (e chiar un soi de circ) decât a frică de regim. Ai senzația că regimul era pretextul pentru care în satul tău se trăia, se gândea și se putea discuta interesant.
Generațiile mai tinere au nevoie de ideologii simple, cu promisiuni fantasmagorice, dar satisfăcătoare.
Dan Alexe: Cred că am redat fidel acolo întreaga ambiguitate și duplicitate a oamenilor de atunci. Într-adevăr, tata era membru de partid și chiar arăta că se forțează să creadă în comunism, dar în privat, bând cu preotul și cu milițianul satului, ei nu se puteau stăpâni de la “bancuri” și “șopârle”, glume deseori nesărate sau grosolane, sau chiar violente, față de Ceaușescu și comunism. Era o atitudine schizoidă generalizată și de multe ori mi-am spus că Securitatea chiar încuraja și menținea asta, pentru a permite o supapă de siguranță destinată evacuării nemulțumirii populare crescânde.
Am căutat să scriu și pentru oamenii mai în vârstă, nostalgici, care-și amintesc foarte bine perioada comunismului, dar și pentru tinerii pentru care acea perioadă pare una mitologică, în sens pozitiv, sau negativ, dar sunt și din cei care romanțează acele vremuri. Am cunoscut mulți tineri cu tendințe stângiste care astăzi cred că atunci era mai bine. Este o orbire ideologică. Să ne amintim că în anii comunismului, țări precum Franța sau Italia conțineau cele mai puternice curente pro comuniste din Europa. Un intelectual precum Jean-Paul Sartre idealiza regimul sovietic. Și în România au fost intelectuali, care plecați, încă mai fantasmau despre regim. Sau în Bulgaria intelectuali de înaltă ținută precum Julia Kristeva, sau Țvetan Todorov ajunși în Franța au devenit militanți maoiști, staliniști. Cei care vor să creadă, au nevoie de figuri proeminente cum a fost Che Guevara, sau Troțki. Curentul troțkist este și azi foarte puternic în Belgia. Pare de neconceput, deși, și în Republica Moldova există partidul comunist al fostului președinte Vladimir Voronin. Generațiile mai tinere au nevoie de ideologii simple, cu promisiuni fantasmagorice, dar satisfăcătoare, iar din această perspectivă, lucrurile sunt ușor de înțeles.
VERIDICA: Asta se întâmplă pentru că nu ne cunoaștem istoria, sau pentru că „ne ieșim din bine”?
Dan Alexe: Ambele. De vină e și sistemul de învățământ. Istoria în școală se predă arid, atât în Republica Moldova, cât și în România. Mai e un factor – uitarea. Deși comunismul care a făcut rău la milioane de oameni s-a încheiat, lumea a uitat de acest rău.
VERIDICA: Bancurile despre comunism despre care aminteai mai devreme, or fi și ele un catalizator al acestei admirații?
Dan Alexe: Problema bancurilor e mai complexă. E un fenomen universal. În orice tip de regim totalitar se întâmplă așa. Bancurile ofereau un debușeu nemulțumirii populare, fiind o unealtă de control care mai și umaniza într-un fel regimul.
VERIDICA: În ce greșesc politicienii de azi, de avem încă atâția nostalgici, dar și noi admiratori ai comunismului?
Dan Alexe: Țin mai toți un discurs ambiguu, din populism și pentru a ascunde cauzele reale ale corupției atotprezente. Dau vina pe „tirania UE”, pe „birocrația de la Bruxelles”, în loc să se ocupe de cauzele profunde, locale, structurale. Așa încât merită cu toții o flagelare literară, pe care mă pregătesc să o continui.
VERIDICA: Ai un moment în roman în care povestești cum ai descoperit valoarea scriitorului Sadoveanu, deși părea un necaz al lecțiilor de literatură.
Dan Alexe: E unul din „ouăle de Paști” pe care le-am presărat prin roman și am din astea pentru toate gusturile și vârstele. Sadoveanu a fost un om odios în realitate. Are anumite succese literare uluitoare precum este Baltagul, dar pentru că a scris atât de mult, o parte din lucrările sale sunt total indigeste. A vrut să fie un fel de Alexandre Dumas al României. După ce două decenii a fost francmason în perioada interbelică, odată cu venirea comuniștilor la putere, devine abrupt ideologul lor, fără nicio rușine. Așa cum au devenit mai mulți scriitori onorabili până la un moment, dar, care transformați în lachei ai comuniștilor, și-au pierdut stilul. Probabil e tara omului care nu știe să-și adapteze scriitura. Discutam cu un intelectual român înainte de căderea regimului care mi-a spus: „ai să vezi că după ce cade comunismul, n-o să mai știe nimeni să scrie”. Pentru că scriitorii acelei perioade se obișnuise să scrie criptat, strecurând aluzii perfide la adresa regimului, cu care mulți azi se mândresc, deși par atât de inocente, încât e și rușinos să le amintești. Și când ți se dă libertatea, nu mai găsești expresia care s-o valorifice.
VERIDICA: Într-un alt moment de reținut din romanul tău vorbești despre Biblia tradusă de Gala Galaction oferită în dar de către preotul satului, care probabil, nu-i apreciase valoarea. A fost cartea care ți-a deschis calea pentru cuvânt, sau ți-a hotărât stilul scriiturii tale?
Dan Alexe: Ambele. Aveam în jur de doisprezece ani când am primit-o. M-a uluit respectul acelui traducător care a fost sacerdot, respectul lui total și uriaș pentru limbă, ceea ce multe biblii folosite în biserică astăzi, nu arată. Versiunile oficiale sunt plate, sunt edulcorate, pe când părintele Grigore Pișculescu, Gala Galaction, numele său literar, a păstrat violența textului inițial. Al celui ebraic și al textului grec din Noul Testament. Pentru că sunt acolo fraze, episoade și termini de o violență extremă, pe care le păstrează în română cu fidelitate textului de origine. Această traducere e disponibilă pe internet, cine are curiozitatea să o studieze, o poate face. Eu am preluat în roman doar câteva exemple.
VERIDICA: Miță, un personaj curios, figură certă în lumea șmecherilor, insistă să obțină și o vastă cultură generală, să studieze limbi străine, să studieze creierul uman, ajunge în final prim ministru. Ai zice că e de admirat omul. Și cu toate astea, observ des că dincolo de Prut se face mare haz pe politicienii de pe Dâmbovița, iar admirația tot mai des e oferită clasei politice de la Chișinău. Ei doar în romane sunt „promițători”?
Dan Alexe: Da, din păcate, și de aceea ei rămân cu un soi de adolescență întârziată, asta se vede și azi chiar zilnic, cu numeroase exemple, în politica dâmbovițeană, indiferent de eticheta partidelor.
