Un nou scandal pe tema reUnirii Republicii Moldova cu România. De data aceasta l-a declanșat Hubert Knirsch, ambasadorul Germaniei la Chișinău, care a pus „sub semnul îndoielii” că în Republica Moldova „avem aceeași limbă, avem aceeași religie ca și România”. Spiritele s-au încins peste măsură în urma declarației sale, în detrimentul interesului pentru formarea noului guvern moldav, încredințată antreprenorului Vasile Tofan, care se remarcase, după anunțul demisiei lui Alexandru Munteanu, prin radicalismul viziunilor sale administrative.
Comentând ceea ce nu era de comentat
Dl Knirsch și-a exprimat punctul de vedere în cadrul unui interviu acordat lui Vitalie Călugăreanu, pe 9 iulie, la Jurnal TV. Episodul dedicat Unirii a fost ultimul, foarte scurt. Îl prezentăm fără omisiuni.
Vitalie Călugăreanu: „Noi vorbim tot mai des în Republica Moldova despre Unirea cu România în ultimii ani, mai ales în ultimele luni, inclusiv președinta Maia Sandu. Noi am fost la un moment dat aceeași țară, vorbim aceeași limbă, avem aceeași cultură, aceleași tradiții și aceeași religie ca românii din România. Ați văzut probabil declarațiile Maiei Sandu despre un posibil plan B pentru Moldova în cazul în care negocierile de aderare la Uniunea Europeană se blochează, și zice că Unirea cu România, care este deja membră a Uniunii Europene, ar fi o soluție la care Republica Moldova sau cele două state ar putea să apeleze la un moment dat, dacă se blochează parcursul European. Cum vi se pare această idee?”.
Hubert Knirsch: „Este într-adevăr o chestiune pe care o poate decide doar poporul Moldovei și al României, sunt două state suverane, dacă își doresc să se unească, asta o vor face și nimeni nu poate comenta aceasta”.
Contrazicându-se imediat, el a pornit să comenteze ceea ce declarase de necomentat:
„Eu aș pune sub semnul întrebării ceea ce ați spus despre Republica Moldova, că „avem aceeași limbă, avem aceeași religie ca și România”. Dacă vorbim despre valorile europene, despre valorile individuale, atunci sunt oamenii care gândesc la fel că avem aceeași limbă, dar alții poate gândesc altfel, că avem două limbi sau religii diferite. Statele moderne europene au o limbă oficială dar sigur au oameni de diferite etnii și valorile europene și drepturile europene sunt că acești oameni trebuie să fie respectați în toate aceste sensuri” – a explicat el în ritm alert, în timp ce pe ecran se derula genericul sfârșitului de emisiune.
Este uluitoare ușurința, nonșalanța cu care ambasadorul german a pus „sub semnul întrebării” datele fundamentale, discutate și răs-discutate, legiferate și fixate în declarația de independență, în documente bilaterale, ce leagă Republica Moldova de România.
Puțină istorie nu strică
Până la perestroika, în RSSM se ducea o luptă nedeclarată pentru recunoașterea unității lingvistice de pe ambele maluri ale Prutului. S-a făcut multă risipă de energie și timp pentru a se demonstra niște lucruri evidente. Mișcarea democratică în susținerea perestroikăi lui Gorbaciov, transformată apoi în Frontul Popular, a întruchipat năzuințele noastre de a sparge „zidul”, cortina de fier instalată de URSS pe Prut, limba română și alfabetul latin fiind primele ei revendicări. Academicienii, lingviștii de la Chișinău și București, romaniștii străini (Carlo Tagliavini, de exemplu) s-au expus fără dubii: „limba moldovenească” cu care se făcea paradă în RSS Moldovenească era de fapt limba română scrisă cu alfabet chirilic. Sigur, după ce timp de peste 40 de ani (1944-1987) regimul ocupant le inocula copiilor, începând cu cei de la grădiniță, că „limba moldovenească e o a doua limbă est-romanică, independentă de limba română”, după ce erai trimis în Gulag sau declarat nebun și băgat în spitalul de psihiatrie dacă spuneai că vorbești limba română sau că vorbim aceeași limbă ca peste Prut, mai există persoane cărora nu le poți scoate din cap „mândria” de a avea „propria limbă”. Dar puțini sunt cei care cred cu adevărat aceasta, hiperbolizând specificul regional. Majoritatea o fac din interes politic și geopolitic, sub bagheta Mariei Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MID-ului rusesc. De ce este interesată Moscova de întreținerea informațională, financiară a acestei minciuni? Nu e greu de ghicit.
Faptul că există oameni „care gândesc altfel” poate schimba realitatea lingvistică și religioasă din ambele state, reflectată de caracteristici ce aparțin majorității populației pe o parte și alta a Prutului? Cine ar nega că „oamenii de diferite etnii” își pot expune punctul de vedere, beneficiază de diferite drepturi, participă la alegeri, referendumuri? Dar clatină prezența lor faptul că limba română este limbă oficială și în România, și în Republica Moldova? Ce a vrut să spună, de fapt, dl Ambasador? Că li se cuvine și dreptul la veto în cazul reUnirii cu România?
Ce nu s-a înțeles?
Ulterior, pe 13 iulie, după o avalanșă de reacții critice, virulente, explicabile atunci când atingi, deloc diplomatic, o temă foarte sensibilă, dureroasă, ambasadorul german a venit cu o declarație de presă, în care se disculpă spunând că nu a fost înțeles bine și că „traducerea a fost, la fel, neclară”:
„Domnul Călugăreanu a mai menționat însă în întrebarea sa că oamenii din Republica Moldova („noi”) ar vorbi aceeași limbă ca în România și că ar avea aceeași religie. La aceasta am răspuns că, într-adevăr, în Republica Moldova ar exista oameni care vorbesc aceeași limbă, dar ar exista și alți oameni, există unii care ar vorbi două limbi, precum și oameni de religii diferite. Am subliniat că printre valorile fundamentale europene se numără respectul pentru individ. În traducerea simultană, expresia „dar și alți oameni” a fost tradusă eronat prin „dar unii gândesc altfel despre aceasta”, iar „există oameni care vorbesc două limbi” – prin „… că există două limbi”. Nu a fost intenția mea să pun sub semnul întrebării unitatea chestiunii românești sau a credinței creștine ortodoxe. Înainte de interviu m-am întâlnit cu reprezentante ale comunității rome și am vizitat cimitirul evreiesc din Mărculești”.
Explicația suplimentară nu explică însă mai nimic, ci adaugă confuzie la spusele precedente. Folosirea modului condițional-optativ (ar vorbi aceeași limbă, ar avea aceeași religie), exprimă o neîncredere, o distanțare de afirmațiile lui Călugăreanu. În ce mod existența oamenilor „care ar vorbi două limbi” le invalidează? Și ce ar însemna „unitatea chestiunii românești”? Că nu se mai pune la îndoială că noi vorbim aceeași limbă ca peste Prut? Cu ce scop este menționată comunitatea romă și cimitirele evreiești în contextul discuției despre reunire? Nu există romi și cimitire evreiești în România, e un specific republic-moldovenesc? Sau sugerează dl Knirsch că comunitățile rome și evreiești ar putea fi împotriva reunirii și, iarăși, cât ar fi de relevant acest detaliu, e cuvântul lor cel hotărâtor, nu al majorității? Ce spune în acest sens experiența reunificării Germaniei?
Nu se poate contesta: o parte din rușii, ucrainenii și alți reprezentanți ai minorităților etnice consideră că în Republica Moldova nu se vorbește limba română. Sigur, ei au drepturi și statul moldav le respectă, dar cine le dă dreptul să ne învețe cum să numește limba noastră, fără a o însuși la nivel elementar? Este greutatea „opiniei” lor mai mare decât, de exemplu, constatările academicienilor, decât studiile care stabilesc comunitatea de limbă, istorie și cultură în România și Republica Moldova? Pe 31 august 2025, de ziua Limbii Române, la Marea Dictare Națională 2025, Maia Sandu saluta prezența lui Nicușor Dan la Chișinău ca pe „un semn de prietenie și de solidaritate, dar mai ales o dovadă că limba română rămâne cea mai puternică punte între cele două maluri ale Prutului. Ea ne poartă istoria, ne păstrează cultura și ne leagă de valorile și tradițiile noastre”. Maria Zaharova „combate” aceste realități, strigă „românizare”, ne gâdilă „patriotismul”, de ce pășește și ambasadorul german pe această cale?
Avocații Rusiei
Nu e de mirare că avocații Rusiei au sărit în ajutorul său, apărându-i dreptul la „opinie”, manipulând la rândul lor. E în „tradiția” rusească. Alexei Tulbure, fost politician, diplomat, care, cândva, îi numea fasciști pe absolvenții universităților din Occident, pentru că, reveniți acasă, cereau o cotă stabilă de emisiuni în limba română în audiovizualul chișinăuian dominat de limba rusă, astăzi găsește similitudine între nerecunoașterea identității ucrainene de către Putin și „nerecunoașterea identității moldovenești de către unioniști. Ce mostră de manipulare și trișaj! El nu spune că Putin nu recunoaște românismul basarabenilor și susține doar moldovenismul lor. Unioniștii nu neagă specificul moldovenesc, ei afirmă identitatea românească a Republicii Moldova. Ca și în Ucraina, unde vrea să impună o identitate falsă, Putin lucrează la fortificarea unei identității moldovenești false, „de sine stătătoare, independente de cea românească”. Și nerecunoașterea în primul caz și recunoașterea în cel de-al doilea sunt acțiuni de aceeași natură, similare, în interesul Rusiei, în detrimentul limbii române. Ca și în Ucraina, Putin continuă în Republica Moldova cauza imperială. E falsă considerația că Putin este rău intenționat cu ucrainenii și este bine intenționat în raport cu moldovenii. Și într-un caz, și în altul, are de câștigat Kremlinul. Spunând că nu vorbești limba română, ci moldovenească, nu ești patriot, ci idiot util sau trădător, fie plătit, fie voluntar, spui de fapt că aparții spațiului rus, că aștepți, ca Dodon, să vină „ai noștri” care „sunt aproape”. Că Tulbure gândește ca Putin nu ne miră. Că el crede că Knirsch gândește la fel e o problemă pentru ambasadorul german.
Ambiguitatea, caracterul aluziv, insinuant, punerea „sub semnul întrebării” a unor adevăruri distorsionate de propaganda sovietică, rusă și, pe de altă, parte, aparenta legitimare a consecințelor proiectului social de inginerie identitară aplicat de Moscova în RSS Moldovenească pe parcursul a peste 40 de ani de ocupație rusească, girată de pactul Molotov-Ribbentrop, au revoltat o mulțime de oameni. E adevărat, nu toți au reușit să se mențină în limitele „europenismului”.
Și România, și Republica Moldova „sunt două state suverane, dacă își doresc să se unească, asta o vor face și nimeni nu poate comenta aceasta” – e fraza Ambasadorului Hubert Knirsch care merită reținută, pe care comentariile sale nu o pot afecta.
