Discuția declanșată de recenta afirmație a Maiei Sandu că ar spune „Da” la un eventual referendum privind reunirea Republicii Moldova cu România, a ajuns într-un punct mort, când participanții se aud doar pe sine, repetă propriile convingeri, și nu ascultă argumentele părții opuse. Iar dacă nu ne auzim unii pe alții, care e rostul disputei?
„Nerăbdătorii” și „șmecherii”
În timp ce o parte din unioniști – să-i numim „nerăbdători” - consideră indiscutabil faptul că cea mai rapidă și certă cale de integrare europeană și asigurare a securității statului moldav este reunirea cu România, cealaltă parte – să-i numim „șmecheri” sau „strategi” - este convinsă că la reunire se poate ajunge mai ușor pe căi ocolite, devenind parte a UE, în conformitate cu opțiunea majorității cetățenilor. Unirea imediată e justificată, din acest punct de vedere, doar într-o situație de „avarie”, dacă va apărea riscul pierderii subite a suveranității și independenței celui de-al doilea stat românesc.
Replica „nerăbdătorilor” a fost că nu există altă cale de aderare la UE, decât prin reunire, că șansele ca Republica Moldova să devină membră a UE ocolind România sunt zero. Este imposibil că toate cele 27 de state membre ale UE să voteze admiterea Republicii Moldova, cu problema separatismului transnistrean, cu trupe ruse pe teritoriul său, se arată siguri „nerăbdătorii”. „Șmecherii” însă cred că nu e nicio grabă, că mai devreme sau mai târziu ușa UE se va deschide și Republica Moldova va intra ca stat suveran și independent.
Cu puțină răbdare, crede cea de-a doua tabără, reunirea cu România se va produce mult mai simplu în cadrul UE, decât acum, printr-un act deschis, care ne poate cauza unele probleme imposibil de rezolvat. Procesul reunirii a și început, mai spun ei, căci integrarea în UE înseamnă de fapt și integrarea în România, construcția podurilor peste Prut, crearea și dezvoltarea infrastructurii, interconectarea energetică, spațiile comune în domeniile economic, cultural, educațional etc servesc unui scop dublu, reunirea și integrarea europeană se suprapun.
Din acest punct, discuția bate pasul pe loc, unii invocă sentimentele, alții rațiunea, unii apelează la voința majorității, alții la dreptatea istorică și noua ordine mondială, la necesitatea de a ghida majoritatea, nu a merge fatalist în urma ei. Și toți au dreptate. Dar ca discuția să fie utilă, trebuie să includă toate datele problemei, nu doar ceea ce ne convine și ne dă dreptate nouă.
Rusia nu agreează nici reunirea, nici integrarea
Cu certitudine, Rusia care s-a pornit să refacă imperiul, nu agreează nici ideea integrării europene a Republicii Moldova (a aplicat sancțiuni economice pentru a opri semnarea acordului de asociere cu UE), nici ideea reunirii ei cu România. Timp de peste treizeci de ani Kremlinul refuză să-și retragă trupele de pe teritoriul nostru, tocmai pentru a influența, la momentul potrivit, politica externă a Chișinăului. După Gazprom, rămășițele Armatei 14 sunt ultima redută imperială de pe ambele maluri ale Nistrului, redută pe care nu o va părăsi nici în ruptul capului, cât va rămâne Putin la putere. Și să nu uităm că Moscova întreține pe Nistru nu doar cei circa 2000 de militari pe care îi recunoaște oficial drept ai săi, ci și vreo 15 mii atribuiți unităților cvasimilitare separatiste.
Până nu demult, Bruxelles le dădea dreptate „nerăbdătorilor”, prezența trupelor ruse pe teritoriul Republicii Moldova le crea un disconfort enorm liderilor UE, așa încât evitau să pomenească despre ele atunci când se aborda tema integrării europene. Era de la sine înțeles că militarii ruși de pe Nistru trebuie să dispară înainte ca Republica Moldova să depună cerere de aderare la UE. Situația s-a schimbat după invazia Ucrainei.
Problema trupelor ruse
Însă problema trupelor ruse nu dispare nici în cazul reunirii, ba, dimpotrivă, se acutizează. E de neînțeles de ce unioniștii „nerăbdători” fac abstracție de ele, vorbind despre reunire. Să presupunem că Parlamentul adoptă legea reactivării Actului Unirii din 1918, după cum cer unii „nerăbdători”, iar Rusia va refuza să-și retragă trupele, cum va proceda Bucureștiul? Va accepta trupele ruse pe teritoriul României sau va spune că ne dezicem de Transnistria, după cum propune Băsescu? Dar, în acest caz, ne dezicem și de Tighina, de pe malul drept al Nistrului, unde se află o unitate militară rusă sau atacăm această unitate și intrăm în război cu Rusia?
Aceste întrebări au mai fost puse în spațiul public, însă unioniștii „nerăbdători” nu au găsit de cuviință să răspundă la ele. De ce? Și mai există o întrebare rămasă fără răspuns: dacă Bucureștiul va renunța la Transnistria, va accepta Europa o nouă enclavă rusească de tipul Kaliningradului, nu se va opune și Ucraina unei asemenea perspective? Și cât de avantajoasă ar fi pentru România o asemenea „vecinătate”? Sau cred „suveraniștii” că Putin le va ceda Basarabia?
Logic ar fi ca soluția la această problemă – trupele ruse pe Nistru - să fie găsită cât mai repede, înainte de orice demers oficial unionist. Ar fi bine să existe susținerea majorității cetățenilor în chestiunea armatei ruse, ei să spună într-un glas „Russia go home”, încât să se audă până la Moscova. Poate Vasile Costiuc organizează un referendum în această chestiune, în loc de diversiunea pe care o pune la cale – referendumul pentru reunirea cu România? Sau nu are voie să se atingă de Rusia?
Exemplul Ciprului, da sau nu?
Vorbind în ultima vreme cu însuflețire despre posibila integrare a Republicii Moldova în UE „în doi pași”, reprezentanții Bruxelles-ui coboară tonul când sunt întrebați despre trupele ruse. Ca și în cazul reunirii directe, ele trebuie retrase înainte de încheierea negocierilor de aderare, e clar pentru toată lumea. Maia Sandu repetă periodic această dorință fierbinte a Chișinăului, dar Moscova se face că nu aude. Cum se va proceda, dacă Rusia se va încăpățâna să ocupe în continuare Tiraspolul și Tighina? Există precedentul Cipru, care a fost admis în UE, având trupe turcești pe teritoriul său, își mai amintește uneori câte un reprezentant al UE, în timp ce alții consideră că exemplul Ciprului nu mai poate fi aplicat. Dar în cazul în care Ucraina va intra în UE, după cum prevede „planul de pace” agreat de SUA și Europa, trupele ruse se vot pomeni în mod automat în cadrul Uniunii Europene.
Aparențele pot fi înșelătoare
Dacă ar fi să aibă de ales între reunirea cu România sau integrarea europeană a Republicii Moldova, e de presupus că pentru Rusia prima variantă e cea mai supărătoare, fiindcă e în contradicție cu moldovenismul antiromânesc pe care l-a cultivat atâtea decenii în RSSM. În același timp, paradoxal, ar fi în interesul ei o „revoltă a nerăbdătorilor”, o sciziune între unioniști și europeniști, care ar împărți majoritatea parlamentară și ar provoca instabilitate, ar periclita integrarea europeană. De aceasta trebuie să fie conștienți intelectualii noștri care pun caii înaintea căruței. Graba poate strica treaba. Iar a o declara pe Maia Sandu drept adversar al reunirii e cel puțin idiotism util. Oricât de supărătoare ar fi ideea reunirii „ca soluție de avarie” sau ca „haină de vreme rea”, ea are sens, dacă astfel se poate grăbi intrarea în UE și se evită un eventual război. Pacea merită un efort intelectual, strategic. Și răbdare.
În geopolitică mai cu seamă, aparențele pot fi înșelătoare, iar erorile pot avea consecințe foarte grave. Pe aparențe s-a bazat vicleanul Putin când a trimis trupele Federației Ruse să invadeze Ucraina. Era sigur că ucrainenii vor întâlni tancurile „eliberatoare” cu flori, iar armata ucraineană nu va opune rezistență și Kievul va cădea în 3-4 zile. FSB nu clarificase cum se cuvine nici atitudinea ucrainenilor, nici dispoziția generalilor ucraineni, nici caracterul lui Zelenski, crezându-l „comedian”. În consecință, în loc să-și recapete „sfera de influență”, ca URSS, Rusia trece prin încercări dramatice, se transformă de facto într-un vasal chinez, iar economia ei riscă să se prăbușească.
Cu toate astea, rolul regional și, cu atât mai mult, influența Rusiei asupra unei părți importante din societatea noastră, asupra transnistrenilor și găgăuzilor nu e de neglijat, și Chișinăul trebuie să-i anticipeze reacția în scenariile sale geopolitice. Ele vor depinde și de faptul cum se va sfârși războiul din Ucraina. Oricum, și acest război, și Unirea din 1918 ne învață că un imperiu rănit poate fi foarte periculos, iar pentru a-l învinge se cere nu numai mult curaj și determinare, ci și multă inteligență. Însă aceasta pare neglijată în discuția noastră despre Reunire.
