Despre intenția de demitere a Maiei Sandu am scris în 12 august (vezi editorialul întitulat „Demiterea Maiei Sandu – un joc politic sau politicianist?”), și nimic nu s-a schimbat de atunci în motivația opoziției, care lasă în ultima vreme impresia că stabilitatea o deprimă, de aceea o fi așteptat apropierea iernii pentru a iniția demersul în cauză - voi reveni la tema dată după ce se va limpezi situația. Astăzi mă voi referi la discursul premierului Vasile Tofan din cadrul celei de-a 81-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, la New York, discurs, care, posibil, a impulsionat prin canale obscure și participarea unor lideri pro-ruși la procesul inițiat de ex-premierul Ion Chicu.
În general, cuvântarea premierului merită apreciere, el a reușit să contureze în linii generale niște trăsături esențiale ale Republicii Moldova, a poziției statului nostru în contextul geopolitic de azi. Atitudinea față de războiul din Ucraina a conținut note personale emoționante, din perioada când locuia cu familia la Kiev, iar pledoaria pentru ca „inegalitatea de putere” să nu devină niciodată „inegalitate de suveranitate”, ca agresiunea să nu fie „răsplătită” ne privește în egală măsură și pe noi, nu numai pe ucraineni.
Deoarece este imposibil să vorbești azi despre independența și problemele statului moldav, fără să menționezi acțiunile agresive, diversioniste ale Rusiei, e de așteptat că unele afirmații ale premierului vor supăra mult Moscova.
Există însă niște semne de întrebare și din alte unghiuri de vedere. De exemplu, vorbind despre „retragerea necondiționată a trupelor ruse staționate ilegal în regiunea transnistreană”, premierul nu a citat rezoluția respectivă a ONU, din 2018, care se referă la „retragerea necondiționată a trupelor străine” de pe teritoriul Republicii Moldova. Nu a fost informat dl Tofan sau a ignorat intenționat acest document important, din motive că îi amintește de guvernul Pavel Filip și „coordonatorul” său? Totuși e vorba despre o realizare diplomatică de excepție a statului nostru, în cooperare cu alte state prietene, inclusiv România, chiar dacă Rusia s-a opus cu înverșunare, considerând inițiativa Chișinăului „dușmănoasă”. O să ștergem acum din istorie anul 2018 în întregime?
O fisură în betonul idealizării USSR
Pe de altă parte, e important totuși că în discursul său de la ONU dl. Tofan a menționat deportările din Republica Moldova, a spus că vorbim limba română și folosim alfabetul latin. Probabil e pentru prima dată când un reprezentant al celui de-al doilea stat românesc, se referă la aceste teme de la o tribună atât de înaltă.
Pornind de la faptul că „mult timp, alții au luat principalele decizii în locul nostru”, premierul a precizat că „autoritățile sovietice au deportat familiile noastre în Siberia”. Despre asemenea „detalii”, presa internațională, preocupată de problemele cotidiene, nu ajunge decât accidental să relateze.
Spusă de la tribuna ONU, există mai multe șanse ca informația respectivă să ajungă la mai multă lume. Puțin probabil că îi va clinti din poziția lor pe unii admiratori ai defunctului imperiu, pe care Putin îl deplânge ca fiind „Rusia Istorică”, dar și o fisură cât de mică în betonul idealizării URSS merită efortul. Poate era cazul să fie menționată cu acest prilej și o altă crimă a ocupantului sovietic: foametea organizată din anii 1946-1947 în Basarabia?
Foametea ca genocid
Mai cu seamă că un grup de deputați ai fracțiunii PAS a înregistrat în Parlament un proiect de lege prin care „foametea provocată în anii 1946–1947 pe teritoriul actualei Republici Moldova va fi recunoscută în mod expres drept crimă împotriva umanității, comisă de regimul totalitar sovietic” (Moldpres). La 19 august, guvernul a avizat pozitiv acest proiect de lege, care prevede, printre altele, „crearea unor muzee, monumente și memoriale dedicate victimelor foametei, precum și examinarea posibilității de a introduce sancțiuni pentru negarea sau denaturarea publică a acestei tragedii”.
Un demers din partea Republicii Moldova, asemănător celui ucrainean legat de foametea organizată din anii 1932-33 – Holodomor, sigur va supăra Rusia, ea se va opune cu înverșunare, va invoca „rusofobia”, dar dacă nu spunem nici azi adevărul, conformându-ne conjuncturii geopolitice, atunci când? Și nu e vorba doar despre numărul înfometaților, citiți, de pildă, cartea Larisei Turea, Cartea Foametei: mureau oamenii pe străzi, pe alții îi duceau de vii la cimitir, se descopereau cazuri de canibalism, iar proaspătul regim ocupant se făcea că „nu observa”, că Moscova „nu știa” despre foamete, până numărul morților nu a ajuns la sute de mii.
În 15 decembrie 2022, Parlamentul European a recunoscut, printr-o rezoluție de rezonanță istorică, că foametea din 1932-1933 (Holodomor) în Ucraina, a fost genocid. Noi ce așteptăm? Genocidul basarabean, ca și genocidul ucrainean, a fost o consecință a politicii demografice imperiale. Operațiunea militară specială din Ucraina confirmă această logică de exterminare a celora care stau în calea procesului de (re)construcție a imperiului rus.
Limba română se vorbește și se scrie
Autoritățile sovietice „au forțat limba noastră română să adopte alt alfabet și ne-au spus că avea un alt nume”, a explicat premierul de la tribuna ONU. E un răspuns în premieră, indirect, dat Moscovei, care ne excită cu perseverență moldovenismul: limba noastră se numește română și se scrie cu alfabet latin. Este evident că răcnetele Mariei Zaharova despre „românizare” nu vor înceta, acestea trebuie să justifice politica etno-lingvistică din cei peste patruzeci de ani de ocupație, dar opinia publică internațională are ocazia să afle, pentru început, despre comunitatea de limbă în România și Republica Moldova, cum s-a format și ce efecte se pot produce.
Și, posibil, se va întreba de ce a fost nevoie de schimbarea alfabetului și a denumirii limbii într-o singură zi? Ce semnifică o ruptură atât de brutală a basarabenilor de confrații lor de peste Prut, de ce o graniță politică, a fost transformată în graniță lingvistică, culturală și identitară? Care a fost rostul închiderii noastre într-un țarc și aplicarea ingineriei sociale pentru a ne inocula altă identitate? Dar mai cu seamă de ce nu renunță, ci, dimpotrivă, insistă și azi asupra „limbii moldovenești”, punându-i în funcție toată liota de kaghebiști sub acoperire (inclusiv foști colegi-jurnaliști, ca I.R., V. R.), segregându-i pe transnistreni, silindu-i să scrie cu alfabet chirilic, izolându-i de spațiul cultural, literar, educațional de pe malul drept al Nistrului.
Nu ar trebui să existe niște norme internaționale de prevenire, interzicere și condamnare a ceea ce Eugen Coseriu a calificat ca genocid etno-cultural? Izolarea, reducerea spațiului cultural, în special al celui literar la câțiva scriitori minori locali (a fost nevoie de lupte ideologice crâncene pentru recunoașterea lui Eminescu drept „scriitor moldo-român”), persecuția „românilor”, a intelectualilor care „se uitau peste râu”, nu a fost o formă de îngrădire a libertăților umane elementare? Și unde e locul cel mai potrivit pentru a se discuta aceasta, dacă nu la ONU?
Tăcerea noastră, a Republicii Moldova, în această problemă – în R.S.S. Moldovenească nu aveai dreptul să cumperi cărți editate peste Prut! – încurajează Moscova să continue politica antiromânească, să se erijeze în apărătoare a moldovenismului, în loc să-și pună cenușă în cap.
Moldovenismul, parte a războiului hibrid
Aceasta face parte din războiul hibrid și nu e mai puțin important de adus la cunoștința membrilor ONU, decât faptul că, după independență, Moscova „a folosit gazele și restricțiile comerciale ca pârghie” asupra Republicii Moldova, că ne confruntăm cu „finanțarea ilicită, dezinformarea, atacurile cibernetice și cumpărarea voturilor”, că Rusia a cheltuit echivalentul a aproape 2% din PIB-ul nostru pentru a influența alegerile de anul trecut”.
Moldovenismul e una din laturile esențiale a campaniei de dezinformare și manipulare, e una din pârghiile de destabilizare în mâinile Moscovei. Că se găsesc idioți utili, ignoranți, că există și moldoveniști plătiți e altă problemă. Dar bătaia de joc față de transnistreni, modul „cultural” în care Rusia îi folosește ca „material ilustrativ” în jocurile ei geopolitice merita să fie descris de la tribuna ONU.
În afară de reacția furibundă a propagandiștilor ruși, discursul premierului, care, într-un interviu acordat la New York pentru Bloomberg Radio, s-a declarat „inamicul lui Putin”, pare să-l fi influențat și pe Plahotniuc. Întâmplător sau nu, el a ieșit din umbra enormului dosar, cu un atac virulent la guvernarea actuală, cerând plecarea „cvartetului”. Colaborează el, după cum a scris presa rusă de investigație (emigrată din Rusia) cu FSB sau abia caută protecția Moscovei și a vrut să placă, să fie aplaudat la Kremlin? Nu se știe de unde a intrat în capul lui ideea că cetățeanul nostru tânjește după el, că în perioada cât a guvernat Republica Moldova nu era cel mai sărac stat din Europa. Cine l-o fi amăgit că e tare competent? Nu cumva Ilan Șor?
Dar atunci s-au furat circa 20 miliarde de lei, 2/3 din bugetul de stat, care, în 2015, avea venituri puțin peste 30 miliarde de lei. Una din două: fie Plahotniuc era naiv (incompetent) și a fost dus de nas de Ilan Șor, fie era un tâlhar ordinar, dar nici în primul, nici în al doilea caz, nu are cum să suscite sentimente de nostalgie, decât la niște tâlhari sau idioți (neutili).
„Pe curând!”, spune acum Plahotniuc. Și asta ar însemna că revine în politică? Înainte de a ieși din închisoare sau după? De altfel, a mai spus că va reveni, nu o singură dată, și nu s-a ținut de cuvânt.
