Fiică a unui primar din Milești, Nisporeni, Taisia Angheluța a fost ridicată în iunie 1941, la vârsta de un an, împreună cu mama ei și alte șase surori și frați și dusă în Kazahstan, după ce tatăl său fusese pârât la sovietici de niște nepoți de ai săi. Mama ei cu cei șapte copii a fost adăpostită de niște bătrâni kazahi într-un bordei unde își țineau caprele. Din cauza penuriei, s-a îmbolnăvit de dezinterie și a fost dată de pomană bătrânei kazahe care a salvat-o de la moarte, dar a pregătit-o de măritiș, la șapte ani. S-a ascuns de „mire” la mama ei, dar n-a fost primită cu brațele deschise de toată familia. Poreclită „kazacikă”, a fost urâtă până la moarte de un frate de-al ei și bătută cumplit. Experiența vieții a făcut-o ursuză, fiind poreclită de ruși „neliudimaia”, adică nesocială. În cele din urmă, și-a găsit liniștea, măritându-se cu un tânăr kazah, la 17 ani, ca alte surori ale ei, și a devenit Simionova.
Taisia Simionova sau Tasea, cum îi spun vecinii din Revaca, un sat din coasta Chișinăului, are acum 85 de ani și este una din puținele victime ale deportărilor din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 care încă mai este în viață. Am căutat-o la telefon și am convins-o să îmi povestească despre calvarul ei. A acceptat șovăielnic, dar în momentul în care am ajuns în zona în care locuiește și-a închis telefonul. Nu a fost greu să o găsesc. Cu fețele voioase, la auzul numelui Taisia, Tasea?!, câțiva vecini m-au îndreptat repede spre casa ei. Am strigat-o și a ieșit imediat în poartă, pesemne că mă aștepta totuși. „M-ai găsit?”, îmi spune ea, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.
Taisia Simionova s-a născut în satul Milești, în prezent, în raionul Nisporeni. De acolo sunt originari părinții ei și de acolo a fost ridicată, la vârsta de un an, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, împreună cu familia sa: părinții Mihail și Ana Angheluța și copiii lor, Elena, Nina, Zinaida, Ion, Anastasia, Alexandru. „În familia noastră, a fost adunătură, copiii mamei și ai tatălui. Primul bărbat al mamei mele a murit și ea a rămas cu patru copii. Lui tata i-o murit prima femeie și a rămas și el cu trei copii. S-au adunat și s-au făcut șapte. Au mai făcut încă cinci. Eu sunt la urmă, la 42 de ani. Ceilalți au mai murit”, spune ea oarecum cu indiferență.
Cele mai multe denunțuri au fost strânse, în grabă, pe 10-11 iunie
Foto: Pagină din dosarul lui Mihail Angheluța
Toată drama acestei familii se trage probabil, după cum se observă în dosarul lui Mihail Angheluța, de la gospodăria și activitatea sa politică. Unii consăteni ai săi l-au pârât sovieticilor, încă de la începutul lui martie 1941, că a fost membru al tuturor partidelor politice aflate la putere în România interbelică – liberal, țărănist și cuzist. Alții l-au denunțat că a fost casier la bancă, unii au ajuns să spună că a fost chiar membru al „comisiei de ocupație în Sfatul Țării”. Cu toții însă au dat pe față că era „culac”. Cele mai multe delațiuni au fost strânse în grabă de enkavediști chiar înainte de ridicare, în zilele de 10-11 iunie. Conform unui certificat scos de șeful statului-major județean din 12 iunie 1941, în noaptea deportărilor, Mihail Angheluța avea 21 de hectare de pământ, cinci hectare de pădure, jumătate de hectar de viță-de-vie, jumătate de hectar de livadă, o pereche de boi, trei cai, două vaci, 30 de oi și două case. În altă hârtie din dosar însă se menționează că, după instaurarea puterii sovietice, în august 1940, jumătate din pământul familiei a fost luat și împărțit țăranilor săraci și celor fără pământ. Deci, în 1941, nu mai avea cum să aibă hectarele indicate în hârtiile scrise pe genunchi în clipele ridicării. Din toate acuzațiile consătenilor săi, cel puțin șase, Angheluța a recunoscut că a fost doar membru al partidului Frontul Renașterii Naționale, „unica organizație politică în stat” în perioada dictaturii lui Carol al II-lea (1938-1940) – aproapte toți funcționarii erau membri ai acestui partid – și că a deținut funcția de primar la Milești între ianuarie și iunie 1940.
Operațiunea de deportare a celor 32.423 de oameni din fostele teritorii românești -Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța - trebuia să înceapă în zori și să dureze 24 de ore. Angajații poliției politice sovietice, ai Ministerului Afacerilor Interne, autoritățile locale și politrucii aveau instrucțiuni precise înainte de intrarea în casele celor incluși în liste. Un grup operativ trebuia să stabilească precis adresa, intrările și ieșirile din casa celor pârâți pentru a evita orice complicații. Odată intrați în casă, grupul operativ trebuia să afle componența familiei și unde stă fiecare membru la acel moment. Următoarea acțiune era controlul casei pentru a fi siguri că nu există arme, cărți antirevoluționare sau valută străină. Ulterior, trebuia inventariată proprietatea deportaților, în prezența martorilor, precum și a vecinilor, organizațiilor locale de partid și administrației locale. Doar după verificare și inventarierea proprietății, membrii familiei urmau să fie informați despre deportare, cum și unde vor fi ridicați, în timp ce capul familiei urmează să fie arestat.
Înstrăinata
„Ne-au dus la Pârlița în două căruțe. A așternut mama lăicere și a pus perne în căruțe, căci noi eram de pe somn”, a subliniat femeia.
Pârlița este în prezent o localitate cu stație de cale ferată din raionul Ungheni. Conform instrucțiunilor pentru deportare, persoanele represate urmau să fie transportate cu mașini sau căruțe până la cea mai apropiată stație de tren. Aceasta s-a făcut, ca în cazul Angheluța, cu mijloacele de transport ale familiilor deportate, după care familia era preluată de către autoritățile locale. Dacă familia deportată nu avea transport, sovietul sătesc urma să îl asigure, iar grupul operativ trebuia să înmâneze lista nominală și dosarele deportaților și celor arestați la cea mai apropiată stație de tren. Două dosare erau pregătite pentru fiecare familie. Primul trebuia să conțină materiale compromițătoare pe numele capului familiei, iar cel de-al doilea – informații sumare despre membrii familiei.
„Până la Pârlița, a mers un frate de-al lui tata cu noi. Nu știe nimeni ce s-a întâmplat mai departe cu gospodăria ceea a noastră. A venit și a luat care și ce a vrut, s-a desființat. La Pârlița, era multă lume. Femeile cu copii au fost urcate în unele vagoane, iar bărbații – în altele. Tatei nici nu i-au dat voie să vorbească cu mama, să își ia rămas bun. După un an de zile, a venit înștiințare în Kazahstan, că a murit. A murit și eu nu am mai văzut ce tată am avut, nici măcar fotografie”, începe să lăcrimeze.
La vreo zece luni distanță de la deportare, pe 25 martie 1942, conform dosarului păstrat la Agenția Națională a Arhivelor, Mihail Angheluța a fost condamnat la zece ani de închisoare pentru că „a fost membru al partidului regal contrarevoluționar Frontul Renașterii Naționale” și primar la Milești. În afară de asta, se subliniază în decizia instanței sovietice, a fost membru al „partidelor burgheze”, liberal și cuzist. Deși a respins apartenența la partidele cuzist și liberal, instanța sovietică a indicat inflexibil în decizie că „a fost demascat de depozițiile martorilor B., P., B.”.
„A venit și a luat care și ce a vrut”
Foto: Sectința de condamnare a lui Mihail Angheluța
Doi dintre denunțătorii lui Mihail Angheluța au avut și ei prin propria lor tragedie în povestea asta sinistră din Milești. Unul din feciorii Anei Angheluța, din prima căsătorie, băiatul cel mai mare, s-a răzbunat s-a răzbunat pe denunțători. „A făcut 25 de ani de pușcărie... I-a omorât pe cei care l-au pârât pe tata”, spune Taisia Simionova în timp ce ne uităm la o fotografie pusă în ramă pe un perete, în casa mare, fără să știe probabil că tatăl ei a avut mai mulți dușmani, după cum arată dosarul său. „El (Vasile - i.g.) a rămas la Milești când i-au ridicat pe tata și pe mama. Era însurat, trăia deoparte. A doua zi, a aflat cine i-a pârât, a aflat de la lume, și i-a bătut pe oamenii ceia așa de tare că, peste vreo două zile, au murit. Erau niște nepoți”, spune femeia cu silă.
Foto: Vasile (așezat, în dreapta), fratele Taisiei, după eliberarea din închisoare, în vizită în Kazahstan. Taisia Simionova (în picioare, a doua din dreapta).
Călătoria spre Kazahstan a fost o altă încercare pe care trebuiau să o treacă familiile celor represați de sovietici. „Pe drum, ne dădeau pește sărat, chefal, apă nu era. În vagon, erau vreo 50 de oameni. Mama nu ne dădea voie să mâncăm chefal, se temea că vom muri de sete. Cei care mureau erau aruncați din tren. Unii beau ud (urină – i.g.) numai să nu moară”, își amintește ea, după spusele mamei și surorilor. Alți supraviețuitori ai deportărilor spun că între 70 și 100 de oameni erau nevoiți să împartă același vagon de marfă timp de două săptămâni, până ajungeau la destinație. Oficial, rația zilnică de pâine era de 600 de grame de persoană. Rația zilnică de apă era de 200 mililitri, iar unor deportați li se dădea doar pește sărat, o felie de pâine neagră sau terci acru de ovăz sau orz.
„Mama ne-a cuprins pe toți și a început să plângă”
La două săptămâni distanță, la început de iulie 1941, Ana Angheluța și cei șapte copii ai săi au fost dați jos din tren în stația Terenozek, regiunea Kîzîlorda, în sudul Kazahstanului. Cam la vreo 4.000 de kilometri distanță, în linie dreaptă de la Pârlița și de satul lor, Milești. „Acolo erau numai câteva barăci kazahe și în rest – pustietate și un lac mare. „Tere înseamnă lac, zek – adânc”, îmi tălmăcește femeia etimologia cuvântului în kazahă. „Unde să te duci? Casă nu ai, bani nu ai, mâncare nu ai... ”, își ridică ea palmele. „Mama ne-a cuprins pe toți și a început să plângă... Am avut noroc de un moșneag kazah. Era acolo, în stație, cu o căruță trasă de un măgar. Bătrânul s-a dus la soldați și i-a întrebat de ce plânge femeia asta, mama noastră? Militarii i-au spus că nu avem unde ne duce... O femeie cu șapte copii... Și el i-a zis mamei să meargă la el. El și baba lui au avut zece copii. Toți au murit în pustietatea ceea. De jalea copiilor lor, moșneagului i s-a făcut milă de noi”.
Așa a ajuns familia lui Mihail Angheluța în Șagan, un sat la vreo 20 de kilometri distanță de stația de cale ferată unde au fost dați jos. Cei mici au călătorit în căruța localnicului, iar Ana Angheluța, cu cea mai mică fată în brațe, Taisia, a mers vreo 20 de kilometri pe jos, „până am ajuns la aulul (satul – n.r.) cela al lor”.
„Stăteam în pământ, în pământ e cald”
Bătrânul s-a oferit să îi ajute cu un adăpost, un bordei, în pământ, „unde ținea niște capre iarna”, accentuează fosta deportată, uităndu-se la mine cercetător să vadă dacă îmi dau seama de ceea ce spune. „Moșneagul i-a arătat prin semne mamei să curețe băligarul. Bordeiul nu aveau nicio fereastră, numai ușă. A așternut mama pe jos niște paie și lăicere aduse din Moldova și noroc că a avut două oghealuri și două perne. Atâta a luat din gospodăria ei...”, spune femeia, subliniind că, acasă, la Milești, îi rămăsese avere de la două gospodării. „Pentru iarnă, în bordei, mama a făcut un cotlon și a pus o tablă, plită nu era, de unde plită?...”, ridică ea din umeri. „A scos un hogeac afară și făcea focul. Și stăteam acolo, în bordeiul cela, în pământ... În pământ e cald”.
Hrana familiei erau laptele de capre oferit de bătrânii kazahi și spicele de grâu strânse de pe urmă și râșnite. Așa au scăpat de foame, își reia femeia firul calvarului, dar nu și de de urmărirea morții. „La doi anișori, pesemne că m-am îmbolnăvit de dezinterie, acum știu”, schițează un surâs timid. În tinerețe, în Kazahstan, a lucrat la o stație sanitar-epidemiologică.
„Acolo nu era doctor, nu erau leacuri, muream, mă duceam cu sânge afară. Mama o lăsa pe o soră cu mine, iar pe ceilalți îi lua la strâns spice, să-i hrănească. Baba trăia aparte, avea iurta ei. Și a întrebat-o pe soră-mea ce-i cu mine, la care asta i-a spus că am să mor... Și atunci baba m-o cerut de suflet. M-o luat de pomană, iar mama s-a ales cu niște capre, șapte capre! Și iaca așa baba, Almagul, m-o scăpat și am ajuns până la 85 de ani! Almagul, așa o chema pe babă, m-a crescut până la șapte ani de zile. Și a murit. Ea mă îmbrăca, mă hrănea... Almagul m-a învățat să fac lipioșki, niște turte coapte pe jăratec. Acolo nu era lumină, de unde lumină?!, trăiam cu poponețul, cu candela”.
„Trăiam cu poponețul, cu candela”
A învățat cu Almagul kazaha, căci „s-a trezit printre kazahi”, subliniază ea, îi spuneau că este „tatarcă”. „Vorbeam bine kahaza, căci vorbeam cu mâca mea”, Almagul.
Viața în iurta bătrânei nu a ferit-o de toate necazurile. Pe la vreo șapte ani, bătrâna și-a pus gând să o mărite, „ei ochesc de mititei fetele acolo, kazahii iștia”. „Baba voia să mă mărite cu un băiat de vreo 20 de ani, eu – șapte ani, și el – douăzeci. Almagul îi spunea că o să mă dea lui și el o să mă crească mai departe, până la vreo 13 ani, și se va însura cu mine. Venea pe un cal sur în toată duminica”. A scăpat de „mire” doar după decesul bătrânei. „M-a luat mama înapoi, a vândut niște capre și ne-am mutat la Terenozek, în centrul raional, de fapt, o stație de tren cu câteva case. A cumpărat o casă acolo, a unei femei nebune, o cameră și o tinduță mititică. În camera ceea încăpeau două paturi din scânduri, făcute de mama... Kazahii dorm la podea, jos, la pământ. Acum dorm și ei pe divanuri, s-o făcut și mai hâtri”.
Ascunsă de „mire” la mama ei, Taisia Angheluța nu a fost primită cu brațele deschise în familia ei. Poreclită „kazacikă”, a fost urâtă până la moarte de un frate de-al ei și bătută cumplit.
„Nu mai ieșeau din măligă”
Foto: Taisia și Luca Simionov, în ziua căsătoriei
În 1956, Ana Angheluța a aflat de la miliție că poate să se întoarcă în Moldova. Deportații erau obligați se meargă la miliție și să semneze că sunt pe locul unde au fost ridicați. „Când a aflat că poate să se întoarcă în Moldova, mama a întrebat la ce să ne întoarcem? Casă nu aveam, nimic nu aveam... Ea a hotărât să stăm acolo, în Kazahstan”, își amintește femeia, numai că, spre deosebire de mama ei, voia în Moldova, „dacă n-am văzut-o”.
În iulie 1956, la 16 ani, Ana Angheluța i-a permis fiicei sale să vină la Milești. „M-am rugat de mama: „Lasă-mă să văd Moldova..., lasă-mă să văd Moldova...”. Trăgea nădejdea că va veni aici și va scăpa de atitudinea ostilă a fratelui său, de sărăcie, că va sta cu ai săi, cu frații mamei sale, dar și aici norocul i-a întors spatele: „Am ajuns la Milești și am trăit acolo o săptămână, la neamurile mele, sărace, vai de capul lor... Din măligă nu mai ieșeau. Am stat vreo două luni și m-am întors înapoi în Kazahstan”.
Își amintește că atunci a văzut casa familiei sale, sovieticii făcuseră școală. S-a întors în Kazahstan, s-a angajat la o stație sanitar-epidemiologică și așa a ajuns să își cunoască viitorul soț, kahaz, în pustiul Karakum, unde fusese trimisă să lupte cu ploșnițele.
S-a întors în Moldova 1975, cu cinci copii, „când lucrurile s-au mai așezat”.
