Jurnalist și apărător al drepturilor omului, creștin și anarhist, Maksim Butkevici s-a alăturat Forțelor Armate Ucrainene în 2022, după ce a început marea invazie a Rusiei în Ucraina. În iunie 2022, acesta a fost luat prizonier de către ruși. În martie 2023, Rusia l-a condamnat la 15 ani de închisoare pentru așa-zise crime de război. Însă în octombrie 2024, Butkevîci a fost eliberat într-un schimb de prizonieri. Întâlnindu-l în persoană la Târgul de Carte de la Leipzig, am fost surprinsă să descopăr nu soldatul dur la care mă așteptam, ci un om blând, cald și cu umor, un soi de Winnie the Pooh, un duhovnic care predică dragostea în timp ce descrie îngrozitoarele forme de tortură la care a fost supus în captivitate. La începutul discuției noastre de la standul României de la Leipzig, Maksim a remarcat că publicul îl auzea mai prost pe el decât pe mine și asta e pentru că de când a fost în prizonierat, el vorbește mai încet decât înainte — un obicei preluat din închisoare.
Singurul mod în care puteam apăra drepturile omului era să iau un Kalașnikov în mâini
Veridica: Maksim, vă declarați un anti-militarist care consideră că acum locul său e cu un Kalașnikov în mâini, apărând Ucraina. Unii v-au numit pacifist, însă dvs. respingeți eticheta. Cum ați luat decizia de a vă înrola în armata Ucrainei?
Maksim Butkevîci: Ca activist pentru drepturile omului, am ajutat refugiați ruși să fugă de persecuție. Eu știam foarte bine care e situația în Rusia, că dacă Rusia învinge în Ucraina, nu vom mai avea drepturi și că tot ce am reușit să obținem în ani de campanii va fi șters. Tot la ce am lucrat întreaga mea viață urma să fie în van. Nu puteam lăsa să se întâmple așa ceva. De asta, în 2022, singurul mod în care puteam apăra drepturile omului era să iau un Kalașnikov în mâini și să mă alătur forțelor armate. De asta nu există o contradicție între a fi anti-militarist, apărător al drepturilor omului și ofițer în armata Ucrainei.
Dacă cineva care spune că urăște războiul și disprețuiește violența se numește pacifist, atunci eu sunt pacifist. Nu doar pentru că nu-mi place violența, ci pentru că ea ne face mai puțin umani. Ne dezumanizează. M-am gândit mult la violență cât am fost în captivitate și am realizat că violența nu e doar despre distrugerea, omorârea, rănirea unei alte persoane, ci e despre a-l transforma pe celălalt într-un obiect, a-i fura libertatea de a acționa, abilitatea de a face alegeri. De exemplu, rușii îmi spuneau să fac așezări sau flotări, să cânt imnul Rusiei, să pun mâinile sus, să le pun jos. Am făcut toate astea.
Dacă cineva se autodefinește ca pacifist spunând că nu va utiliza niciodată violența sau războiul, atunci nu pot fi pacifist. Sunt anti-militarist și sunt un locotenent major al Forțelor Armate Ucrainene. Și sunt la locul potrivit. Nu văd o contradicție.
Au fost două lucruri la care m-am gândit când m-am alăturat armatei. Nu aveam niciun fel de experiență de luptă înainte. Dacă poți apăra pe cineva care e atacat și nu o faci pentru că ești pacifist și nu utilizezi niciodată violența, atunci devii complice cu agresorul.
Îmi amintesc că la sfârșitul anului 2014, după ce Rusia a anexat Crimeea și a pornit războiul în estul Ucrainei, eu eram implicat într-un proiect care îi ajuta pe cei care părăseau zone de război și teritorii ocupate. Mi-am dat seama că puteam să fac asta doar pentru că erau oameni care luptau pe linia frontului care îmi țineau spatele. Datorită lor și luptei lor împotriva invadatorilor, eram capabil să fac asta. Când a început marea invazie în 2022, mi-am dat seama că de data asta eu trebuie să mă alătur pe linia frontului pentru a le permite colegilor mei care luptă pentru drepturile omului să își facă munca.
Acum sunt o colecție de povestiri pe două picioare, căci am atâtea de povestit din captivitate. Am fost condamnat drept criminal de război de către ruși — niște acuzații absurde, căci singura dovadă pentru aceste crime a fost confesiunea mea extrasă în timp ce eram torturat. Am fost condamnat la 15 ani de regim strict. Am fost transferat într-o închisoare din Luhansk. Acolo era o bibliotecă cu câteva cărți. Când fusese sub controlul Ucrainei, biblioteca era enormă, cu mii și mii de cărți. Rămăseseră două mii de cărți publicate în URSS și doar câteva cărți ucrainene. Printre cărțile pe care le-am împrumutat a fost „O scrisoare către un ostatic”, de Antoine de Saint-Exupery. El a scris-o unui prieten evreu în Franța ocupată de naziști. Întrebarea este care e diferența dintre noi și armata rusă? De ce luptăm? Răspunsul este: respectul pentru ființa umană. Orice crede cealaltă persoană, noi o respectăm. Respectul e ceea ce nu are guvernul și armata rusă. Asta e diferența dintre lumea rusă a acestui război și ucraineni. Eu am văzut lumea rusă a războiului din captivitate. Am vorbit cu cei care mă interogau, cu criminali închiși împreună cu mine. Pentru ei, ființa umană nu înseamnă nimic. E o materie dispensabilă pentru stat. Statul te face și te distruge în ochii lor. În Ucraina, toți oamenii pe care îi știu respectă demnitatea umană și văd statul ca un servitor, un instrument tolerat de societate. Când Zelenskîi a fost insultat de Donald Trump, ucrainenii scriau pe rețele de socializare: “domnule Trump, nu ne insultați președintele; doar noi avem dreptul să îl insultăm!” Ucrainenilor le place să-și insulte politicienii. Dar când are loc o agresiune, ei se mobilizează.
Imperiul Rus a transformat versiunea lor a istoriei într-o armă de război
Veridica: Este înțeles limbajul drepturilor omului de ucraineanul de rând? Îi spune acesta ceva sau e un limbaj prea sec, prea abstract?
Maksim Butkevîci: Până și grupările de extrema dreaptă care mă amenințau înainte, când lucram cu refugiați, acum folosesc vocabularul drepturilor omului, pentru că e un cadru acceptat de societate. Înainte, poate mai erau oameni care vorbeau că un regim autoritar e preferabil democrației. Acum, dacă cineva spune așa ceva, e automat întrebat: “ești din Rusia?” Sigur, poate fi o chestie tactică și temporară. Dar acum limbajul drepturilor omului este înțeles de majoritatea societății ucrainene. Pentru că spui: vrei să fii închis pentru nimic? vrei să nu ai dreptul la un proces de judecată corect? vrei să nu îți fie respectată viața? Dacă răspunzi nu, despre asta sunt drepturile omului. Și atunci oamenii înțeleg.
Un pușcăriaș rus îmi zicea că da, totul e aiurea, dar noi suntem parte din această mare putere care se cheamă Rusia și toată lumea se teme de noi, deci ne respectă. Când eu i-am zis că frica și respectul de fapt pot fi lucruri opuse, el nu m-a înțeles. La soldații ruși, există confortul de a aparține unei mari națiuni și de a nu te simți responsabil, căci altcineva te pune să omori, nu-ți dă dreptul de a alege… De asta cred că în Ucraina, azi, e mai ușor decât oricând să înțelegi vocabularul drepturilor omului, în timp ce în Rusia și în teritoriile ocupate, oamenii nu înțeleg concepte de bază.
Țin minte că atunci când veneam în Vestul Europei în anii 90 și ziceam că sunt din Ucraina, oamenii nu aveau nicio expresie. Ziceau: “a, e parte din Rusia?” Nu. E între Rusia și Polonia. “A, deci ești din Polonia?” Nu, Polonia e între Ucraina și Germania. Mulți intelectuali ruși considerau că ucrainenii sunt niște ruși alintați. Și acum, soldații ruși consideră că ucrainenii nu recunosc că sunt ruși, sunt niște ruși mai proști, de clasa a doua.
Imperiul Rus a transformat versiunea lor a istoriei într-o armă de război. Este mitologie, nu istorie. Au transformat limba într-o armă de război. Cunoașteți cartea lui Victor Klemperer, Limba celui de-al treilea Reich, în care el spune că naziștii au transformat vocabularul oamenilor. Așa se întâmplă și cu rușii. Poți să mergi la închisoare doar pentru că numești un război “război”, când ei spun că Rusia nu lansează niciodată războaie, ci doar le încheie. Sau dacă vorbești despre Al Doilea Război Mondial în loc de Marele Război pentru Apărarea Patriei, pentru că primii doi ani de război a însemnat o alianță între naziști și URSS, însă Rusia nu recunoaște asta. Dacă vorbești despre lucrurile astea, ca istoric onest, ești trimis la închisoare.
În pușcărie, televizorul era mereu pornit pe canale rusești. Filmul pe care îl repetau cel mai des era BRAT 2 (Frate 2), filme făcute în anii 90, cu care au crescut generații întregi, și care, de fapt, servesc drept bază ideologică pentru agresiune. Eroul pozitiv e un veteran de război, ca Rambo, probabil autist, care ascultă muzică și omoară oameni. Este șovin, xenofob. Nu-i plac homosexualii, producătorii de film, americanii, lui nu-i place de nimeni și el e eroul pozitiv pentru generații de ruși. Tot ce face el în acest film e să arate că dreptatea e doar a celor puternici. Dacă poți omorî pe altcineva, înseamnă că ai dreptate. Am văzut această frază din film, “Adevărul este putere”, scrisă pe un tun. De fapt, se acționa invers: puterea era considerată adevăr.
Rușii folosesc cultura drept armă de război mai mult decât mă așteptam.
Veridica: Spuneați într-un interviu că ați fost impus să repetați discursul lui Vladimir Putin despre istoria Ucrainei, împreună cu colegii dvs. în captivitate, și dacă zâmbea sau făcea cineva o pauză, dvs. primeați o lovitură. Puteți să ne mai oferiți detalii din viața dvs. cotidiană în captivitate?
Maksim Butkevîci: Nu aveam hârtie igienică, nu aveam foarfece. Dar oamenii sunt mai fragili și totodată mai puternici decât se crede. Aveam pereți de beton cu suprafață zgronțuroasă. Așa că dacă îți rozi unghiile de ei timp de o oră, unghiile se vor scurta. Dar nu poți face asta cu degetele de la picioare, asta era o problemă… Noi aveam un colț unde ne rodeam unghiile și îl numeam salonul nostru de manichiură…
Când am fost puși împreună cu cei de drept comun, ei aveau foarfece, așa că le-au împărțit cu noi. Mai târziu, peste patru luni, gardienii ne-au dat și nouă foarfece.
Veridica: Am întâlnit militare ucrainence și am făcut un interviu cu un ofițer moldovean care a luptat în Ucraina, în Transnistria și am fost impresionată de tăria și curajul lor de a lupta pentru ceea în ce cred. Mă așteptam ca dvs. să fiți la fel, însă, în loc, am descoperit o persoană blândă și cu umor. De unde vine această blândețe și acest umor și cum ați reușit să păstrați aceste calități, în război și apoi în captivitate?
Maksim Butkevîci: Și eu admir tăria prietenilor mei care luptă. Și eu pot fi dur, am fost în situații dificile în care a trebuit să fiu tare. Dar acum mulți colegi îmi spun că eu strălucesc. Și eu mă uit la ei și văd că ei sunt atât de bucuroși să mă vadă viu. Și eu le zic: voi nu realizați că eu doar reflect strălucirea voastră. Ceea ce m-a ajutat să continuu au fost gândurile la alți oameni, încrederea mea în ei, că ei nu mă vor uita niciodată, că vor continua să lupte pentru mine. Am avut dreptate. Oamenilor le pasă de mine și mie îmi pasă de ei. E vorba de dragoste.
Au fost momente când mi-a fost frică că spaima mă va distruge
Veridica: Această dragoste pe care ați descoperit-o față de alții de unde vine, din copilărie, de la părinți, din vreo criză existențială, din religie?
Maksim Butkevîci: Cred că are multe de-a face cu părinții mei. Copiii simt când sunt iubiți. Cred că eu cunosc unii dintre cei mai buni oameni care trăiesc acum pe pământ. Ei nu sunt faimoși, dar lor le pasă de ceilalți. Am fost fascinat de ei. Și cred că de aici am înțeles iubirea ca o afirmare a existenței celuilalt. Sunt fericit că exiști. Sunt fericit că ești. Asta e dragostea pentru mine. Viața mea e acum constituită din doi factori care se împletesc: iubirea și războiul. Războiul acesta e despre apărarea vieții și a celor pe care îi iubesc. Au fost momente când mi-a fost frică că spaima mă va distruge. Frica e cel mai dificil lucru. Frica de durere, anticiparea durerii. Nu atât frica de a fi omorât, cât de a fi torturat. Frica de a fi transformat într-o bucată de carne sângerândă, care strigă. Frica de a fi dezumanizat. Mi-a fost frică că sub tortură, aș putea fi paralizat, aș putea face ceva pentru care nu m-aș mai ierta niciodată. Din fericire, asta nu s-a întâmplat. Asta mi-a arătat cât de fragili și, totodată, cât de frumoși sunt oamenii.
A trebuit să merg distanțe lungi complet deshidratat, eram îngrijorat pentru băieții mei, apoi și pentru mine. În interogări, mi-era foarte frică, mi se spunea să repet un lucru sau altul și eu m-am trezit că am spus nu. Am înțeles că o să mă forțeze să fac lucrul ăsta, dar cel puțin vor trebui să muncească pentru asta. N-o să renunț la voința mea doar din frică.
Veridica: În închisoare, ați predat engleza colegilor de celulă, ați spus și ați compus rugăciuni. În ce fel v-a ajutat creștinismul să rezistați în captivitate?
Maksim Butkevîci: E o poveste personală. Pentru mine, e important să răspândesc cuvântul. Însă ce am văzut adesea la grupuri religioase e că acestea nu-l împărtășesc, ci îl impun. Asta nu e istoria mea. Eu mă consider creștin ortodox. Am o viziune ecumenică (creștinii diferitor biserici trebuie să lucreze împreună, n.a.).
Eu n-am crescut creștin. Părinții mei sunt agnostici, ei mi-au dat spațiu să decid singur. Dar bunica mea, să-i fie țărâna ușoară, preda ateismul științific. Datorită ei, am dezvoltat un interes pentru religie. M-am întrebat: de ce e atât de importantă religia? Ca adolescent, eu știam toate contradicțiile Noului Testament de la bunica. Ea m-a educat. Dar, pe la 12-13 ani, am decis să citesc Biblia singur și mi-am dat seama că această carte nu e despre contradicții, că nu contează contradicțiile, că mesajul său e diferit și important. Și am început această evoluție care s-a încheiat cu mine devenind creștin. M-am botezat la biserică. Cred că unii dintre frații și surorile mele creștine nici nu m-ar considera creștin, pentru că am viziuni proprii, dar pentru mine, principalul mesaj creștin este al victoriei vieții asupra morții.
Cea mai importantă sărbătoare pentru mine este Paștele. Este despre învingerea morții. Despre nemurire. Despre libertate și responsabilitate. Despre prețuirea vieții celorlalți. Acesta e principalul mesaj pentru mine.
Pentru mine, raiul și iadul nu e ca un cod criminal, că dacă comiți un păcat, te duci în iad. Seamănă prea mult cu sistemul penitenciar. Pentru mine, raiul e a face lucruri care susțin și protejează viața, a prețui viața în tine, așa poți să ajungi la viața veșnică. Când cauzezi moarte, durere, când distrugi, crești moartea în tine. Acesta e iadul pentru mine, când prețuiești moartea în tine, cauzând-o celorlalți. Pentru mine, Dumnezeu nu e un judecător care se uită la noi de sus, ci o pădure a vieții și iubirii care ne îmbrățișează pe toți și care e în noi toți.
Veridica: Aceste idei cred că v-au dat multă putere.
Maksim Butkevîci: Da, mi-au dat multă putere în captivitate.
Veridica: Vă amintiți rugăciunile pe care le-ați creat? Puteți împărtăși vreuna cu noi?
Maksim Butkevîci: Da. Am spus Tatăl Nostru, rugăciuni tipice, apoi am compus propriile rugăciuni, m-am rugat pentru cei pe care îi iubesc, pentru părinții mei, pentru oamenii pe care i-am întâlnit, m-am rugat ca ei să fie în siguranță, să fie iubiți, să simtă lumina, să fie protejați de rău. M-am rugat să îi văd din nou în această lume, dacă e posibil, și că dacă nu e posibil, să mă întâlnesc cu ei pe cealaltă lume. M-am rugat pentru țara mea, pentru forțele armate ucrainene, pentru oameni pe care îi cunosc. M-am rugat pentru cei care m-au torturat, să fie opriți din rătăcirile lor, să fie luminați, să nu mai repete ceea ce mi-au făcut mie și altora, fraților și surorilor mele, să nu își condamne sufletele eterne la moarte. M-am rugat să înțeleagă ce fac și să aibă o șansă să se salveze. Dacă nu, să fie opriți, ca să nu mai genereze durere și suferință. M-am rugat pentru invadatori, ca ei să nu mai poată crea suferință și moarte și captivitate, să nu mai omoare un suflet viu, să nu mai creeze o secundă de durere, să nu mai țină pe nimeni în captivitate. M-am rugat ca liderul Rusiei și complicii săi să fie judecați corect după faptele lor.
Veridica: Ce credeți despre faptul că Patriarhul Kirill binecuvântează tancuri?
Maksim Butkevîci: Eu aparțin Bisericii independente ucrainene, sub patriarhia Constantinopolului. Dar eu am respectat felul în care e organizată lumea creștin ortodoxă în Biserici-surori. Asta era atitudinea mea față de Biserica Ortodoxă Rusă. Credeam că nu au dreptate în ceea ce ține de afilierile lor politice, dar îi consideram biserică-soră. Dar acum nu-i mai consider. Când am citit că Patriarhul Kirill proclamă așa-zisa operațiune militară specială un război sfânt, că binecuvântează genocidul, am înțeles că, utilizând vocabular religios, dacă există un Antihrist, acesta e el. Antihristul este subjugarea autorităților politice. Idolatrie.
E un dezastru pentru lumea creștină ce s-a întâmplat cu Biserica rusă. Mă doare inima pentru ea, chiar dacă nu îi aparțin. Patriarhul Kirill e un criminal de război. El incită la genocid. Cred că ar trebui să fie judecat la Haga, împreună cu Putin și alți lideri ruși.
În captivitate ne puneau să privim televiziunea rusă în permanență
Veridica: Spuneați mai devreme că Ucraina a devenit mai hedonistă în război. Cum s-a schimbat societatea ucraineană în urma invaziei?
Maksim Butkevîci: Când am ieșit din captivitate, oamenii vorbeau despre corupție, despre hoții. Dar pentru mine asta era o bucurie, asta înseamnă libertatea de a critica guvernul fără să te temi că vei ajunge la pușcărie pentru asta. Familia mea zicea că știrile sunt groaznice. Eu spuneam că ele sunt minunate. Pentru că în captivitate ne puneau televiziunea rusă în permanență și am fost într-un spațiu informațional în care se vorbea doar despre cum Rusia învinge în acest război.
Eu mă așteptam, cât am fost în captivitate, că oamenii ar putea să devină mai dogmatici, mai incapabili să accepte alte puncte de vedere. Însă asta nu s-a întâmplat. Oamenii sunt extenuați de război, dar există o mare varietate de opinii, discuții publice vii.
M-am așteptat la oboseală și ea e acolo, împreună cu tristețea. Îmi aduc aminte că în 2022 am citit un articol despre cum va scădea cererea pentru cărți în război, că oamenii vor cumpăra căști de protecție sau veste în loc. Dar, în același timp, în Kiev, apar librării noi peste tot. La periferia orașului, este un bloc de locuit cu două librării în el. Nu știu cum supraviețuiesc. Multe cărți sunt publicate, sunt populare. Este un boom cultural enorm. El e conectat la sentimentul de viață, la hedonismul de război. Nu e despre a petrece de parcă e ultima dată, deși există și acest sentiment, ci despre a nu mai amâna lucrurile, că nu știi dacă există un mai târziu. În fiecare noapte sunt explozii, deci s-ar putea ca dimineața următoare să n-o mai vezi. Ține de întâmplare, nu știi cine va supraviețui în ziua următoare. Atunci realizezi că orice vrei să faci, trebuie să faci acum. Nu mai există ziua de mâine. Fiecare bar colectează bani pentru un regiment sau altul, afișează informația pe postere, cu un cod QR. Atunci oamenii intră în bar, fac o donație, apoi merg să bea un cocktail. Cam asta e starea de spirit acum.
Veridica: România și Republica Moldova au primit mulți refugiați ucraineni de la marea invazie. Moldovenii îi cunoșteau pe ucraineni, fiind odată parte din URSS împreună. Războiul i-a ajutat însă pe români să își descopere vecinii ucraineni, cu care împart cea mai mare graniță, dar despre care nu prea știau mare lucru. Cum și-au schimbat ucrainenii viziunea față de români și de moldoveni?
Maksim Butkevîci: Moldova a avut mereu simpatia ucrainenilor, deși au existat multe stereotipuri despre Moldova din epoca sovietică. Însă acestea s-au schimbat, lent, datorită faptului că avem un adversar comun: interferența rusă. La fel, odată cu alegerile prezidențiale din România, mulți ucraineni și-au dat seama că noi și românii suntem în aceeași barcă, în care influența rusă încearcă să distrugă elementele democratice din sistemul românesc. Am văzut pe rețele sociale că mulți ucraineni au tot postat vești despre alegerile din România. Când au fost anulate alegerile, mulți ucraineni au spus: uitați-vă, și ei încearcă să-și apere libertatea. Suntem aliați. Astfel, ucrainenii au înțeles că suntem nu doar vecini, ci și aliați, cu aceleași valori și că suntem de aceeași parte a liniei frontului.
Veridica: Ce mesaj aveți de transmis către publicul din Republica Moldova și România?
Maksim Butkevîci: În primul rând, cred că ar trebui să descoperim mai mult unii despre alții. A fost o surpriză plăcută invitația României la Târgul de Carte de la Leipzig pentru mine. Simt că literatura română nu e tradusă suficient în Ucraina. Acum, că Ucraina are un straniu boom cultural, ar fi bine să avem un schimb cultural care să ne îmbogățească pe toți. Împărtășim nu doar geografie comună, dar și tradiții locale. Am prieteni din Transcarpatia, care cântă muzică împărtășită atât de români, cât și de ucrainenii de la graniță, în special în Maramureș. La nivel de mesaj, cred că suntem parte din aceeași poveste. Atunci când mergem în Vest, vedem societăți libere, unde libertatea e luată de-a gata. Noi am învățat, pe căi grele, că libertatea nu vine de-a gata, că ea trebuie prețuită, protejată, apărată.
Veridica: Ce este libertatea pentru dvs.?
Maksim Butkevîci: Este capacitatea de a schimba lucrurile, singuri sau împreună. Nu există oameni total independenți de alții. Cu toții existăm datorită celorlalți. Deci când vrem să schimbăm lucrurile, putem să alegem să devenim mai buni, mai încurajatori, mai plini de compasiune. E o alegere liberă. Trebuie să prețuim această libertate de a alege versiuni mai bune ale noastre. Eu am învățat, pe calea grea, că principalul lucru pentru mine în viață sunt ceilalți. Ei sunt baza. Statul e doar un instrument. Afacerile sunt doar un instrument. Ideologia este o viziune asupra lumii. Ce contează sunt ființele umane și relațiile dintre ele. Ele trebuie prețuite și tratate cu respect, cu demnitate. Uneori, unii vor să vină să-ți ia libertatea. Însă noi trebuie să o apărăm și să o protejăm, asta e ceea ce mulți oameni în Republica Moldova, România, Ucraina încearcă să facă. Noi împărtășim această poveste comună și trebuie să o continuăm împreună.
Veridica: Ce ar trebui să facă Europa, în viziunea dvs.?
Maksim Butkevîci: Am irosit timp. Dar nu ne mai putem permite să o facem. Trebuie să ne regrupăm, să ne organizăm, să mizăm pe noi înșine militar, economic, tehnologic, politic, în termeni de valori. Acest război împotriva Ucrainei e un război al valorilor. Nu e un război al teritoriilor, pentru că Rusia nu are nevoie de teritorii, ea nu știe ce să facă cu cele pe care le are deja. Unul dintre tricourile cele mai populare din Ucraina azi este cu sloganul “Faceți Rusia mică din nou”. E vorba de subjugarea unui vecin incomod. Ucraina luptă pentru a apăra valorile europene, așa se vede din interiorul Ucrainei. E vorba de încrederea în faptul că oamenii își pot schimba viețile și societățile, că ei pot trăi liber, în solidaritate, fără frică. Asta e viziunea opusă față de ideologia de război a Rusiei. Ucraina plătește prețul apărării acestei viziuni. Când Europa și-a dat brusc seama că trebuie să se adune și să își apere subiectivitatea, Ucraina a avut senzația că da, v-am zis asta. Din cauza aceasta unii ucraineni consideră Ucraina cea mai europeană țară pentru moment. Pentru că ea insistă asupra identității sale europene ca identitate a oamenilor liberi, fără istorie imperială, ci doar cu istorie colonială, ceea ce, la fel, contează în contextul european.
