Întâlnirea ruso-americană de la Riad din 18 februarie a.c., unde s-a discutat inclusiv pacea în Ucraina, a bulversat Europa care se confruntă în prezent cu cea mai mare criză de securitate de la războiul al doilea mondial. Deși rezultatele întâlnirii dintre secretarul de stat american Marco Rubio și ministrul rus de externe Serghei Lavrov sunt foarte vagi (se pare că doar au convenit asupra formării unui cadru de consultare pentru depășirea neînțelegerilor bilaterale dintre SUA și Rusia și desemnarea unor negociatori care să lanseze discuțiile privind pacea din Ucraina), Uniunea Europeană, în aparență, pare a fi marea perdantă a actualelor schimbări de proporții în relațiile internaționale, declanșate de către președintele american, Donald Trump.
SUA – perturbator al relațiilor internaționale
De la sfârșitul „războiului rece” și până astăzi, ordinea mondială a funcționat după logica hegemonismului SUA în relațiile internaționale, atât politic, cât și economic. China și Rusia, în toată această perioadă, s-au comportat ca puteri revizioniste care au contestat ordinea internaționale dominată de către Statele Unite. Rusia este o putere care dorește să-și recapete influența internațională pierdută după destrămarea Uniunii Sovietice, pe când China are ambiții de supraputere care să detroneze SUA pentru a putea influența deciziile luate în politica mondială.
Paradoxul politicii internaționale promovate de Trump, după revenirea sa la „Casa Albă”, este că SUA, alături de China și Rusia, începe să se manifeste ca o putere revizionistă a ordinii internaționale. Regândirea de către Washington a rolului său în relațiile internaționale va duce inevitabil la schimbarea actualei ordini mondiale. Cea mai afectată de revizionismul trumpist este Uniunea Europeană, deoarece politica externă a noii administrații de la Casa Albă pune în discuție coeziunea Vestului, bazată pe ordinea internațională a democrației liberale. SUA, în loc să mențină actuala ordine internațională pe care o domină, se transformă în principalul factor perturbator la nivel global.
Prima lună a mandatului lui Trump la Casa Albă conține elemente ale politicii „America First”, bazată pe abordarea tranzacțională a relațiilor între state. Trump, prin avansurile aduse lui Putin și criticele la adresa lui Zelenski (care au derutat chiar și Kremlinul), a distorsionat realitatea despre războiul din Ucraina. Mai grav este că lumea democratică deja nu condamnă la unison actul de agresiune a unui stat contra altuia, cu încălcarea sfidătoare a legislației internaționale adoptată după cel de-al doilea război mondial.
Scopul lui Trump este să ajungă la o pace în Ucraina de la care SUA (și el personal) să aibă de câștigat (spre exemplu, minerale rare), chiar dacă acordul de oprire a războiului ar putea fi în favoarea Moscovei și în detrimentul Kievului. Pentru UE, dimpotrivă, eventuala pace trebuie să fie una justă pentru statul ucrainean care să aducă garanții de securitate Ucrainei și Europei. Dacă pentru Trump contează natura tranzacțională a păcii din Ucraina, atunci pentru UE este important ca după războiul din Ucraina pe continentul european să existe garanții de securitate, axate pe valorile democratice a statului de drept.
Noile provocări pentru securitatea europeană
Excluși în mod ostentativ de către Trump din discuțiile bilaterale cu Putin, liderii europeni au fost puși în situația, fără precedent de la 1945 încoace, să acționeze pe cont propriu în a identifica soluții pentru securitatea din Europa. Desconsiderarea administrației Trump față de democrația europeană și modul în care funcționează UE s-a văzut clar în discursul devenit deja istoric al vicepreședintelui american JD Vance de la recenta Conferință pentru securitate de la Munchen.
Discursul respectiv a fost pentru principalii lideri europeni ca „o hârtie de turnesol” în relația cu SUA, cu care aceștia nutreau speranța că vor reuși să menține un dialog convențional privind punctele cheie ale ordini internaționale. După Munchen, în condițiile în care Germania este în plin proces postelectoral, iar Marea Britanie este în afara UE, rolul de lider pe continentul european și l-a asumat președintele francez, Emmanuel Macron. Într-o perioadă scurtă, el a inițiat o serie de discuții cu mai multe state europene pentru a identifica soluții referitoare la situația din Ucraina și securitatea în Europa, dar și gestionarea relațiilor cu principalele puteri internaționale – SUA, Rusia și China.
Liderul francez, alături de premierul Marii Britanii, Keir Starmer, încearcă să-i prezinte Casei Albe o viziune europeană de încheiere a războiului în Ucraina, care trebuie să conțină garanții de securitate pentru Ucraina și Europa. Pentru al convinge pe Trump de viabilitatea și eficacitatea acestor propuneri din partea țărilor europene, Macron promite că va trimite trupe de menținere a păcii în Ucraina. Trump s-a arătat încrezător, în discuțiile cu președintele francez în cadrul vizitei acestuia la Washington, că Putin va fi de acord cu această propunere a europenilor fiindcă își dorește pacea.
Este însă puțin probabil că Rusia să accepte dislocarea trupelor europene de pace în Ucraina, fiind bine cunoscut faptul că Moscova se opune cu încrâncenare aderării Ucrainei la NATO. Cu atât mai mult că la finele întâlnirii de la Riad, șeful diplomației ruse, Serghei Lavrov, a declarat că Rusia nu va accepta pe teritoriul Ucrainei armate europene, care, în opinia sa, vor fi aceleași trupe NATO, dar sub steagul Uniunii Europene. Liderii europeni sunt conștienți că Rusia se va împotrivi propunerii lor și din aceste motive încercă să-l convingă pe Trump să nu ajungă fără UE la o înțelegere separată cu Putin privind pacea în Ucraina și arhitectura de securitate în Europa.
În acest scop, statele Uniunii Europene ar trebui să vină cu o formulă consolidată privind contribuția lor la pacea în Ucraina și să-și cristalizeze o viziune comună asupra viitoarei arhitecturi de securitate în Europa. Deocamdată, avem doar propunerea vagă a lui Macron, fără consens la nivel european, despre un contingent aproximativ de 30 000 de militari ai statelor europene care să fie dislocați în Ucraina, fără o înțelegere explicită a contribuției lor la depășirea crizei ucrainene.
Totuși, principala întrebare pentru Europa este dacă e gata ea să-și asume securitatea pe cont propriu? Dezlegarea problemei ucrainene va fi piatra de încercare a intențiilor europene de a-și edifica propria securitate. Dar, înainte de a-și garanta propria securitate, Europa trebuie să devină un garant al independenței și securității Ucrainei. Deocamdată, între statele europene nu există o poziție comună a modului în care UE să asigure securitatea în Ucraina. Cu toate aceste, în acest moment, în Europa se prefigurează noua Antantă între Franța și Marea Britanie în calitate de forță motrice a unității politicii externe europene, la care urmează să se alăture și Germania după finalizarea proceselor postelectorale din această țară.
Concluzii
Europa este prinsă în Ucraina între tranzacționalismul lui Trump și neoimperialismul lui Putin. Pentru Trump, scopul scuze mijloacele în atingerea unei păci în Ucraina, indiferent de garanțiile de securitate aduse Kievului și a modului în care va arata în viitor securitatea pe continentul european. Spre deosebire de SUA, Europa nu-și poate permite să ajungă la pace în Ucraina în orice condiții, fiindcă între ea și Rusia nu „este un ocean” (vorba lui Trump), mai multe state europene aflându-se sub amenințarea rusească directă. Simbolismul diferenței dintre SUA și Uniunea Europeană la nivel internațional constă în relația cu Rusia – Trump se pregătește de întâlnire cu Putin, pe când UE a impus Moscovei cel de-al 16-lea pachet de sancțiuni.
Pusă în față unei mari încercări, Europa este impusă să-și construiască propriul sistem de securitate, dacă dorește ca modelul său democratic de dezvoltare să rămână unul viabil. Deocamdată, este greu de spus dacă un model european de securitate propriu se va naște sau nu. Trioul care se prefigurează – Franța, Germania și Marea Britanie – poate fi unul solid, cu anumite perspective, dacă componentele lui vor dori să se miște în aceeași direcție. Viitoare politică de securitate europeană nu trebuie să fie concepută ca anti NATO, ci ca parte componentă, dar cu un grad larg, în caz de necesitate, de autonomie decizională și de acțiune.
