Noua strategie de securitate națională a Statelor Unite, publicată la începutul lunii decembrie a.c., reflectă abordarea „America First”, politică adoptată de către Casa Albă încă din prima zi a mandatului președintelui Donald Trump. Documentul, care este un document cadrul pentru administrația Trump, revizuiește radical principiile de bază ale relațiilor transatlantice, punând sub semnul întrebării unitatea lumii occidentale în ceea ce privește dezvoltarea democrației și asigurarea securității la nivel global. Strategia este critică la adresa Europei, pe care o prezintă drept o entitate slabă și în declin.
Spre deosebire de stategiile anteriore de securitate (în mod special cea din 2022 a lui Joe Biden), SUA nu mai consideră Rusia o amenințare, ci se pronunță pentru o „stabilitate strategică” în relațiile cu Moscova.
Ce prevede noua strategie de securitate a SUA, elaborată de Casa Albă?
Strategia de securitate a SUA are 29 de pagini și este împărțită în patru părți. Primele trei sunt generale, conținutul de bază al strategiei fiind cuprins în punctul patru al documentului – prioritățile regionale ale politicii externe a SUA, care sunt plasate în următoarea ordine: emisfera vestică (America), Asia, Europa, Orientul Mijlociu și Africa.
Documentul a fost elaborat de către Consiliul Național de Securitatea a SUA, organ cu rol consultativ pe lângă președinte în probleme de securitate națională și care are și funcția de a prezintă viziunea Casei Albe cu privire la politica externă pe parcursul mandatului administrației prezidențiale. Strategia de securitate națională a SUA are un caracter general și directiv, prevederile sale fiind concretizate ulterior prin Strategia națională de apărare, Strategia națională militară și alte documente. Dacă e să facem o comparație cu documentele europene de acest gen, putem vorbi, mai degrabă, despre ceva similar unui program de guvernare. Prima Strategie a securității națională a SUA a fost elaborat în anul 1987 de către Ronald Reagan, strategia administrației Trump fiind al 20-lea astfel de document.
Relevanța acestui document constă în faptul că, în conformitate cu el, sunt alocate resursele statului în materie de securitate. Totodată, strategia definește politică externă a SUA în timpul unei președinții, deși într-un mandat prezidențial pot fi elaborate mai multe strategii de securitate (spre exemplu, în decursul mandatului de patru ani al lui George H.W. Bush (tatăl) au fost elaborate trei astfel de documente – 1990, 1991, 1993).
Totuși, noutatea revoluționară a actualei administrații Trump este că SUA intenționează să se dezică de politică externă tradițională din ultimii 80 de ani. Ideea de bază a strategiei Trump constă în renunțarea SUA la participarea activă în relațiile și structurile internaționale și în renunțarea la multilateralism în favoarea suveranismului național, în conformitate cu interesele Washingtonului din perspectiva viziunii lui Donal Trump. De fapt, o versiune americană a viziunilor extremei drepte național-populiste.
Potrivit noii Strategii de securitate, SUA își propun: să aibă control total asupra granițelor sale; să ajungă „cea mai puternică, letală și avansată tehnologic armată din lume”; să atingă „cea mai dinamică, inovatoare și avansată economie”; să mențină o influență de „soft power” la nivel global pentru propriul beneficiu. Prin această strategie, administrația Trump revizuiește angajamentele internaționale ale Statelor Unite de la sfârșitul „războiului rece” încoace, concentrându-se nu pe apărarea democrației la nivel internațional, cum a fost în toată această perioada, ci pe protejarea identității occidentale, imigrația ilegală fiind considerată drept o invazie într-un alt stat.
În accepțiunea administrației Trump, concentrarea politicii externe a SUA pe emisfera vestică este echivalent cu „Doctrina Monroe” („America pentru americani”), care a reprezentat chintesența politicii americane de izolaționism în relațiile internaționale și de care s-a condus Washingtonul începând cu secolul al XIX-lea și până la mijlocului secolului XX.
Cel mai dur strategia americană de securitate se rarortează la Europa, mai exact la Uniunea Europeană. În strategie se spune că Europa se confruntă cu „perspectiva reală a unei ștergeri civilizaționale” și problemele majore cu care se confruntă includ activitățile Uniunii Europene și ale altor organisme transnaționale care subminează libertatea politică și suveranitatea. De asemenea, Europa este acuzată de lipsă de democrație și pierderea identității naționale.
Mai mult, administrația Trump lansează insinuări cum ar fi: „continentul va fi de nerecunoscut în 20 de ani sau mai puțin” din cauza migrației și că „nu este deloc evident dacă anumite țări europene vor avea economii și forțe armate suficient de puternice pentru a rămâne aliați de încredere”.
Referitor la NATO, în strategie se spune că Alianța Nord-Atlantică nu trebuie percepută ca o „alianță în continuă extindere”, evoluțiile spre lărgire trebuind a fi pe viitor prevenite.
Administrația Trump consideră că politica generală fața de Europa trebuie să se refere la restabilirea condițiilor de stabilitate pe vechiul continent, care să se susțină singur și să funcționeze ca un grup de națiuni suverane aliniate. Strategia critică relațiile statelor europene cu Rusia, pe care le acuză că ar da dovadă de slăbiciune, iar din această cauză gestionarea acestor relații „va necesita un angajament diplomatic semnificativ din partea SUA, atât pentru restabilirea condițiilor de stabilitate strategică pe teritoriul eurasiatic, cât și pentru atenuarea riscului de conflict între Rusia și statele europene”.
UE critică, Rusia laudă
Strategia de securitate a administrației Trump a provocat controverse la nivel internațional. În mod previzibil, liderii statelor europene și cei ai UE au reacționat cu indignare atacul administrației Trump la adresa Uniunii Europene. Și dimpotrivă, strategia americană a fost apreciat de către Moscova.
Președintele Consiliului European, Antonio Costa, a declarat că „suntem aliați, dar nu va amestecați în politica UE” și că „SUA nu pot înlocui cetățenii europeni în alegerea partidelor bune și a celor rele”. Antonio Costa a mai spus că documentul a reliefat mesajul antieuropean al administrației Trump lansat de vicepreședintele american JD Vance la Conferința de securitate de la Munchen din luna februarie a acestui de an.
La fel, și cancelarul german Friedrich Merz s-a exprimat în termini critici față de documentul programatic al SUA, declarând că „o parte (din strategie) este inacceptabilă pentru noi din perspectiva europeană”. Friedrich Merz a mai adăugat că „nu este nevoie ca americanii să vrea să salveze democrația în Europa”. Totodată, Merz a mai spus că strategia americană îi confirmă convingerea că UE trebuie să „devină mult mai independentă de SUA în ceea ce privește politica de securitate”.
Cu toate că au reacționat în termini critici la strategia de securitate a administrației Trump, totuși, europenii au evitat să intre în conflict cu SUA, ei fiind dependenți în prezent de Washington ca intermediar în negocierile de pace pentru Ucraina. Spre exemplu, Kaja Kallas, șefa diplomației europene, deși a criticat strategia americană, a declarat că „SUA sunt încă cel mai mare aliat al nostru”, iar o parte din critici sunt adevărate pentru că „Europa își subestimează propria forță în raport cu Rusia”.
Dacă în principalele capitale europene strategia americană a provocat indignare și confuzii, la Moscova documentul elaborat de Casa Albă a foat lăudat. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a declarat că actuala strategie de securitate a SUA este „în mare măsură în concordanță cu viziunea noastră” și că ea „ar putea deschide perspectiva de normalizare și restabilire a relațiilor dintre Moscova și Washington”. Purtătoarea de cuvânt al Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, a precizat că strategia americană ar putea pune bazele unei cooperări comune între Rusia și SUA deoarece documentul ar permite identificarea „punctelor de tangență” dintre cele două state.
Concluzii
Strategia de securitate a administrației Trump poate fi considerată o surpriză „așteptată” pentru statele europene. Germenii unei astfel de abordări a politicii externe au fost puși încă în primul mandat de președinte al lui Donald Trump, însă atunci el nu a avut suficientă putere instituțională să o promoveze în termenii de astăzi. În linii mari, punctele principale, inclusiv critica dură la adresa statelor europene, au fost expuse în celebrul discurs al vicepreședintelui american, JD Vance, la Conferința de securitate de la Munchen la începutul anului curent.
Noua Strategie de securitate națională a SUA nu reprezintă doar o schimbare de priorități privind politica externă a Washingtonului în timpul unui mandat prezidențial, ci exprimă și un curent ideologic a unei părți din societatea americană privind rolul Statelor Unite în relațiile internaționale. De acea, această strategie diferă nu numai de cea a lui Biden sau de strategia din primul mandat prezidențial al lui Trump. Ea marchează o ruptură radicală de abordarea tradițională care a dominat în politica externă americană timp de decenii, încă din timpul „războiul rece”.
În ultimii 80 de ani, viziunea euroatlantică a prevalat în politica externă americană, ceea ce presupunea că prioritatea SUA în relațiile internaționale este limitarea influenței Rusiei asupra Europei, garantând securitatea pe continentul european prin intermediul NATO. Desigur, concentrarea politicii externe a SUA pe asigurarea securității în Europa a fost mult mai puternică în perioada „războiului rece” decât după ce s-a destrămat Uniunea Sovietică, fosta URSS fiind principalul rival internațional al Statelor Unite în perioada postbelică.
Paradoxal, dar administrația Trump a decis să se retragă din Europa în momentul în care pericolul rusesc a atins cote maxime. Deocamdată nu știm dacă renunțarea SUA de a mai asigura securitatea Europei este de lungă durată sau se va limita la durtata mandatului lui Donal Trump. Dar, cu certitudine, abordarea președintelui american, în contextul războiului din Ucraina, împinge Europa spre identificarea unei politici proprii de securitate, bazata pe doctrina geopolitică eurocontinentală, independentă de doctrina euroatlantică.
