Cele două surori din Recea, Strășeni, Feodosia Magari și Elizaveta Donică, împreună cu fiul acesteia, Dumitru Donică, au fost condamnați de regimul sovietic la zeci de ani de lagăr pentru că au ajutat membri ai unui grup de rezistență antisovietică, trecuți în „ilegalitate”. Fugarii au fost prinși în casa Elizavetei Donică, iar condamnările au venit, în mare parte, după autodenunțul Feodosiei Magari – sora Elizavetei și mătușa lui Dumitru. Dar ce s-a întâmplat după eliberarea lor din lagăr? Cum au trăit cele trei victime ale persecuției sovietice, cum s-au raportat una la alta și cum au fost privite de consătenii lor din Recea după „păcatul” Feodosiei? Aflați povestea lor într-un reportaj construit din mărturiile Mariei Donică, soția lui Dumitru, și ale Marianei Lupașcu, nepoata celor condamnați.
Grupul de fugari, numiți în documentele sovietice „bandiți”, era format din opt persoane. Cei mai mulți fuseseră incluși pe listele celor care urmau să fie deportați în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949. Ei au reușit să fugă în pădure și să se ascundă pentru a scăpa de deportarea în Siberia.
Printre ei se numărau oameni din Recea și din satele din apropiere. Spiridon Magari era un locuitor „care a trăit bine” în Recea, Afanasie Magari fusese primar până în 1940, iar Mina Cogan, originar din Martinești, era învățător și avea părinții deportați. Filip Magari lucrase la magazinul din Recea și fusese denunțat de fratele Feodosiei Magari, după ce ar fi întors unor persoane lucruri confiscate de la așa-numiții culaci. Gavril Botnari și soția sa din Greblești fugiseră, de asemenea, în timpul deportărilor, iar Nicolai Cheptene era locuitor al satului Recea.
În noaptea de 6 spre 7 aprilie 1951, trei dintre fugari – Filip Magari, Afanasie Magari și Gavril Andronachi – se aflau în casa Elizavetei Donică din Recea. Locuința era folosită ca refugiu și ca loc unde fugarii se puteau întâlni cu soțiile lor.
Casa a fost încercuită de un grup de angajați ai Ministerului Securității de Stat al URSS. Cei trei au opus rezistență armată, iar în timpul confruntării a fost omorât un locotenent, Șevcenko. În întunericul nopții, Afanasie Magari și Gavril Andronachi au reușit să scape. Filip Magari, Elizaveta Donica, fiul acesteia, Dumitru, și Feodosia Magari au fost însă reținuți.
Pentru că au adăpostit fugarii, Elizaveta Donică, născută în 1902, a fost condamnată la 25 de ani de lagăr pentru corecție prin muncă, cu confiscarea averii și lipsirea de drepturi pentru cinci ani. Fiul ei, Dumitru Donică, născut în 1932, a primit zece ani de lagăr pentru corecție prin muncă și a fost lipsit de drepturi pentru trei ani.
Feodosia Magari, sora mai mică a Elizavetei, s-a autodenunțat și a dezvăluit numele persoanelor care obișnuiau să-i adăpostească pe fugari. Cu toate acestea, și ea a fost condamnată la 25 de ani de lagăr pentru corecție prin muncă, cu confiscarea averii și lipsirea de drepturi pentru cinci ani.
Au trebuit să-și reconstruiască viața aproape de la zero
Pentru Dumitru Donică, Elizaveta Donică și Feodosia Magari, întoarcerea acasă după anii de detenție sovietică nu a însemnat revenirea la viața pe care o lăsaseră în urmă. Bruma de avere și casa familiei fuseseră confiscate, iar cei trei au trebuit să-și reconstruiască viața aproape de la zero. Dumitru s-a întors primul. Din cei zece ani de lagăr, a executat jumătate din pedeapsă și a revenit la Recea în 1956.
FOTO: Dumitru Donică, pe când era deja în vârstă
„A venit de acolo și nu avea nici casă, nu avea nici masă. A tras la o verișoară și și-a căutat de lucru în colhoz”, povestește soția lui Dumitru Donică, Maria, care a rămas văduvă în 2001.
Maria spune că nu îl cunoscuse înainte de arestarea lui și nu știa aproape nimic despre povestea familiei Donică. Cei doi se întâlneau la clubul din sat, apoi pe la poarta casei ei și stăteau de vorbă. S-au luat în toamna anului 1956.
Casa în care locuiseră Elizaveta și Dumitru, unde avusese loc confruntarea dintre poliția politică sovietică și grupul de rezistență, fusese confiscată și transformată în gospodărie a brigăzii colhozului. „Era o brigadă. (...) Se grămădeau oamenii dimineața la naread (ordine – i.g.) acolo”, spune Maria Donica.
Dumitru a reușit, în cele din urmă, să recupereze casa mamei sale. Locuința însă nu mai era în stare să primească o familie. „Am stricat-o noi, nici nu era gata, erau gata numai două camere. Casa mare era încă cu grindele, mai în scurt, nici nu era mărțășit”, își amintește cu amărăciune Maria Donică.
Viața lui Dumitru după detenție a rămas una simplă și grea. A primit, în cele din urmă, un alt loc pentru casă. „Ne-au dat aici loc, era o pârloagă, mai în scurt. Era salcâm, a scos omul meu cioturile și ne-am făcut casă.”
Revederea după ani de despărțire
Dumitru și mama sa nu se văzuseră ani întregi, pentru că își executaseră pedepsele în locuri diferite. „Dumitru a fost într-o parte, mama (Elizaveta Donică - i.g.) – în altă parte. Și atunci, pe vremea ceea, se scriau scrisori unul la altul. O venit acasă, că știa unde trăim noi și ne-am întâlnit așa, cu cuvinte bune... cu dragoste. Cum se întâlnește un părinte cu un copil”, povestește Maria Donica despre revederea celor doi după anii în care regimul sovietic i-a ținut despărțiți.
Potrivit acesteia, Feodosia, mătușa lui Dumitru și cea care se autodenunțase, se întorsese acasă înaintea Elizavetei. Pentru aceasta din urmă însă nu mai exista o casă în care să se întoarcă. O vreme a stat la fiul său, Dumitru, după care s-a mutat împreună cu Feodosia. Cele două surori au rămas împreună până la sfârșitul vieții.
„Ele au trăit bine amândouă. Au făcut casă, o căsoică. S-au împăcat bine amândouă. Au pus vie aici, în grădină, au lucrat, au muncit. Le-a mai ajutat și omul meu”.
Feodosia fusese cea care se autodenunțase și oferise autorităților informații despre oamenii care îi adăposteau pe fugari, inclusiv despre propria soră. Cu toate acestea, după eliberarea din lagăr, cele două nu au rămas despărțite de ceea ce se întâmplase în 1951. Mărturia Mariei Donică sugerează că, în anii de după detenție, între cele două surori s-a așezat împăcarea, iar trecutul nu le-a împiedicat să-și ducă viața una alături de cealaltă.
Pentru Feodosia, întoarcerea în sat nu a fost urmată de întemeierea unei familii.
„Feodosia nu s-a mai căsătorit, căci o dat păcatul ăsta peste dânsa. N-a dovedit să mai facă nimic”, relatează Maria Donică, referindu-se la condamnarea mătușii fostului său soț.
Elizaveta își pierduse soțul încă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
„Mama asta, soacră-mea, Elizabeta, a trăit 14 ani de zile cu bărbatul ei. A avut vreo șapte-opt copii. L-au luat la război și înapoi n-a mai venit. Și ceilalți copii au murit și a rămas numai omul ăsta al meu, Dumitru”.
O viață care a continuat în același sat
Despre felul în care erau priviți de consăteni după întoarcere, Maria Donică spune că nu poate ști ce gândeau oamenii cu adevărat. „Lumea te grăiește întotdeauna. Nu poți să știi ce are omul în sufletul lui și în inima lui”.
În autodenunțul său, Feodosia Magari le-a oferit anchetatorilor și detalii despre relațiile dintre surorile Elizaveta și Feodosia și membrii grupului de rezistență. Fiodosia afirma că avusese o relație cu Spiridon Magari, iar despre sora sa, Elizaveta, scria că trăia în concubinaj cu Afanasie Magari. Feodosia susținea că aceste relații îi permiteau să cunoască membrii grupului și locurile în care aceștia se ascundeau.
„În februarie 1950, la sora mea, Donica Elizaveta, m-am întâlnit cu Magari Spiridon și, la cererea lui, am mers la soția lui și i-am adus produse alimentare. A doua oară, ne-am întâlnit cu Magari Spiridon și cu membrii grupului său în casa surorii mele, Elizaveta Donica, în aprilie 1950. Atunci, membrii grupului au adus multe produse, dulciuri și votcă, după jefuirea magazinului în Gălești, raionul Strășeni. Au băut și au mâncat în casa surorii mele. Am băut și am mâncat și eu împreună cu ei. Atunci am avut pentru prima dată contact sexual cu Magari Spiridon și așa am trăit cu el trei luni, până la arestarea lui. Elizaveta Donica era atunci în concubinaj cu Magari Afanasii, de aceea știu cine face parte din grup și unde s-au ascuns”, a scris Feodosia Magari în declarația dată anchetatorilor.
Pentru Maria Donica, mărturiile din autodenunțul Feodosiei sunt greu de acceptat. Ea își amintește ce le povestea mama despre bărbații care o ajutaseră pe Feodosia și explică de ce, în familie, aceștia erau considerați rude: „Mama ne spunea, să mă iertați de cuvânt, eu nu știu alt trup bărbătesc decât omul meu... Cei care au fost acolo la dânsa au fost niște nepoți de-ai ei. Neamuri erau. Și nu puteau să trăiască ei cu dânsa, dar ei trăiau în marginea satului aici, la țintirim. Și ei mai veneau și le mai dădea câte oleacă de mâncare. Ei erau neamuri... Era unul de la Zubrești, un nepot de-al ei, și era unul de aici din sat”, spune apăsat Maria Donică.
„Și chichea Feodosea asta, cu asta o picat, că a fost trimisă să le aducă oleacă de vin. Ei erau rude cu cei aflați fugari de pe tata, de pe Visarion. Iată cum a fost, îmi mai spunea omul meu câteodată. Era copil dus pe la club și el nu știe ce-a fost acolo”.
Afirmația Mariei Donica este susținută și de un certificat medical întocmit după anchetă, care consemnează că Feodosia Magari era virgină, contrazicând astfel declarația făcută de aceasta în timpul interogatoriilor despre un presupus „contact sexual” cu Spiridon Magari.
FOTO: Maria Donică în prezent, august 2026
Pentru Maria Donică, ceea ce Feodosia a scris în timpul anchetei rămâne greu de acceptat. Ea spune că Elizaveta „a fost mai adăpată la minte”, dar Feodosia „poate că era mai tânără și îi era frică” și a crezut că, dacă se autodenunță sovieticilor, va putea scăpa.
„Dumitru îmi spunea că nu te lăsa să dormi deloc. Te lua, te lăsa vreo jumătate de ceas și iar te lua înapoi. Trei luni de zile așa l-o purtat. Și ea, de frică, cred că a mai spus acolo, crezând că ar putea scăpa”.
Mărturia ei lasă în urmă o întrebare esențială despre acea anchetă: cât din ceea ce a declarat Feodosia a fost adevărul ei și cât a fost răspunsul unei femei tinere, speriate, care încerca să scape de tortura anchetatorilor?
În cele din urmă, viața lor a continuat prin muncă și gospodărie, într-un sat în care trecutul nu putea fi șters. Elizaveta a murit în jurul anului 1980, iar Feodosia, potrivit mărturiei Mariei, în 1991. Dumitru a continuat să muncească în Recea până la sfârșitul vieții. El a murit în 2001.
„Am trăit cu omul meu, Dumitru, din 1956 până în 2001 și de atunci am rămas singură”.
