Pentru a justifica ocuparea Basarabiei de către URSS, la 28 iunie 1940, istoricii sovietici au avut o misiune esențială – să „instaureze” puterea sovietică între Prut și Nistru. Și întrucât această putere n-a existat în Basarabia până la 27 martie 1918, când provincia s-a unit cu România, reprezentanții scrisului istoric sovietic trebuiau să o aducă aici post-factum, cu alte cuvinte, să mistifice adevărul. Istoriografia sovietică a plasat cronologic cucerirea puterii de către bolșevici în ținut într-o perioadă lungă – sfârșitul anului 1917 – începutul lui 1918, fără o dată precisă. Această incertitudine a durat până în 1957, când corifeii scrisului istoric sovietic au decis să aleagă o dată prin vot, adică „să voteze istoria”!
Rolul conferit Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești ca primă etapă în formarea statului sovietic moldovenesc nu avea cum să rezolve problema instalării bolșevicilor la putere în Basarabia din cauză că autonomia din stânga Nistrului nu avea nicio conexiune cu spațiul românesc. Mai mult, din punct de vedere ideologic, recunoașterea RASSM ca prim-pas în constituirea statalității moldovenești ducea la diminuarea importanței „Marii Revoluții Socialiste din Octombrie și a Victoriei Puterii Sovietice în Moldova”. Astfel, s-a decis că primii pași ai organizării statale sovietice moldovenești nu se referă la 1924, ci la sfârșitul lui 1917 – începutul 1918”.
Cadrul cronologic – sfârșitul anului 1917 – începutul lui 1918 – nu era supus niciunei critici în literatura sovietică, deoarece o asemenea contestare ar fi dus direct la nerecunoașterea legimității includerii Basarabiei în componența URSS în iunie 1940. Această teză a fost revendicată de toți autorii sovietici, care pretindeau că ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940 a dus la „reunificarea poporului moldovenesc”.
„Operațiunea specială”
Potrivit regretatului istoric Boris Vizer, în 1957, reprezentanții istoriografiei sovietice moldovenești au decis să scape de data imprecisă a nașterii statului sovietic moldovenesc.
„Spre marea mea rușine, am contribuit la stabilirea puterii sovietice în Basarabia. În 1957, trebuia marcată aniversarea „Marelui Octobrie”. La sesiunea care a avut loc cu acest prilej, s-au întrunit cele mai „luminate” minți ale RSS Moldovenești: Ivan Bodiul, Artiom Lazarev, Simion Afteniuk. Problema era că nu fusese stabilită o dată concretă a biruinței puterii sovietice în Basarabia”, a dezvăluit Boris Vizer în 2004, într-un interviu pentru ziarul „Timpul”.
„La un simpozion unional, istoricii și-au prezentat versiunile și numai Stepan Țaranov a spus tranșant că, aici (în Basarabia – i.g.), puterea sovietică n-a biruit niciodată. Oricum, o dată oficială trebuia fixată. Berezneakov, bunăoară, a propus ziua de 20 noiembrie 1917, Sinkevici a optat pentru 6 februarie 1918. Simonov a găsit de cuviință că ar fi mai bine să se stabilească sfârșitul lui decembrie 1917. Mohov a spus că este mai potrivit s-o instaurăm pe 7 ianuarie 1918, iar Simion Afteniuk a propus ziua de 1 ianuarie 1918.”
„S-a pus la vot istoria”
De fapt, foștii colegi ai lui Boris Vizer aveau un document pe care își întemeiau teoriile. Sursa cu pricina însă nu atestă „victoria puterii sovietice în Basarabia, ci stabilirea acesteia în armata rusă dislocată la frontiera cu România”. „În niciun caz, nu se putea vorbi de puterea sovietică pe teritoriul dintre Prut și Nistru. Astfel, s-a pus la vot... istoria”, a subliniat Boris Vizer. „Până la urmă, cu o majoritate de voturi, 1 ianuarie 1918 a devenit data oficială a instaurării puterii sovietice în Basarabia”, a spus Boris Vizer.
Istoricul Mihail Bruhis susține însă că problema nu a fost, totuși, rezolvată și că, în cele din urmă, au intrat în competiție două teorii. Unii istorici pledau pentru instaurarea puterii sovietice de către Secția front a Rumcerod-ului (Comitetul Central Executiv al Sovietelor Frontului Român, al Flotei din Marea Neagră și al regiunii Odesa). Alți istorici susțineau că puterea instaurată nu aparținea Secției Front, ci „organelor puterii oamenilor muncii din regiune”.
Indiferent de aceste două teorii aflate în competiție, tezele centrale ale istoriografiei sovietice, intangibile, de altfel, erau că, la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918, în Basarabia ar fi biruit puterea sovietică; Sfatul Țării, organ al burgheziei și moșierimii din ținut, votând unirea cu România, ar fi trădat interesele clasei muncitoare și ale țărănimii basarabene; România ar fi ocupat și anexat teritoriul dintre Prut și Nistru, făcând uz de forța „„armată; în Basarabia ar fi fost instaurat un regim burghezo-moșieresc exploatator; în aceste condiții, în ținut ar fi luat avânt lupta maselor largi ale oamenilor muncii pentru reunirea cu patria sovietică, care, conform unei logici mistificatoare, s-a încheiat victorios cu eliberarea din 1940.
Ce s-a întâmplat de fapt?
Istoricul Gheorghe E. Cojocaru a reconstituit cronica evenimentelor din perioada de la sfârșitul anului 1917 – începutul anului 1918. Mai exact, pe 22-23 decembrie 1917, în cadrul dezbaterilor din Sfatul Țării cu privire la salvarea Republicii Populare Moldovenești, s-a acceptat propunerea Fracțiunii Minorităților de a da mână liberă executivului condus de Pantelimon Erhan.
Astfel, pe 23 decembrie, reprezentanții guvernului Republicii Moldovenești – Pantelimon Erhan, Vladimir Cristi și Ion Pelivan – au solicitat României trimiterea de trupe la Chișinău. Drept răspuns, autoritățile române au dispus ca un regiment format la Kiev din ardeleni, care luptaseră în Armata austro-ungară și căzuseră în prizonierat rusesc, să fie trimis la Chișinău. Textul telegramei a fost interceptat de forțele pro-ruse, care au declanșat un atac împotriva patrioților basarabeni. Atacul era dirijat de secția front a Rumcerod-ului dominat de bolșevici, instalat la Chișinău pe 28 decembrie 1917. Urmărind instaurarea puterii sovietice în ținut, Secția front a reușit să mobilizeze unitățile militare ruse dislocate în Basarabia împotriva Sfatului Țării.
În aceste condiții tensionate, Sfatul Țării și-a continuat lucrările. Pe 27-28 decembrie, deputații au reluat dezbaterile cu privire la protejarea Republicii Moldovenești de bolșevici. Fracțiunea Minoritarilor pleda în continuare pentru acordarea încrederii Guvernului, iar socialiștii se pronunțau pentru solicitarea sprijinului din partea Ucrainei. În cele din urmă, pe 29 decembrie, s-a decis să fie formate două delegații moldovenești, dintre care una să fie trimisă la Kiev și cealaltă să reprezinte Republica Moldovenească la tratativele de pace de la Brest-Litovsk. Între timp, pe 6 ianuarie 1918, au sosit la Chișinău ostașii ardeleni. Drept reacție, autoritățile sovietice au rupt relațiile diplomatice cu România, iar unitățile militare ruse au luat în prizonierat ostașii ardeleni. Președintele Sfatului Țării, Ion Inculeț, și premierul Pantelimon Erhan au fost constrânși să negocieze cu bolșevicii. Sub presiunea acestora, Inculeț și Erhan au adresat o notă de protest României legată de staționarea regimentului ardelenesc la Chișinău. Blocul Moldovenesc nu s-a lăsat intimidat. Deputații care reprezentau majoritatea s-au convocat pe 7 ianuarie 1918 și au decis să trimită la Iași, pe căi diferite, trei delegații care să solicite ajutor armat Guvernului României.
Pe 9 ianuarie 1918, delegația condusă de ministrul de Externe al Republicii Moldovenești, Ion Pelivan, a ajuns la Iași și a cerut Consiliului de Miniștri trimiterea trupelor române în Basarabia. În același timp, Guvernul de la Chișinău a solicitat comandantului Frontului Român, generalul Dmitri Șcerbaciov, trimiterea unor trupe disciplinate în Basarabia. În condițiile în care trupele rusești erau dezorganizate, cu aprobarea Puterilor Aliate și a lui Șcerbaciov, România și-a trimis militari în stânga Prutului. Astfel, pe 13 ianuarie, trupele române comandate de generalul Ernest Broșteanu au intrat în Chișinău, iar trupele ruse s-au retras în panică.
În acest condiții, se poate vedea clar că bolșevicii nu au deținut sub nicio formă puterea în Basarabia până la ocuparea acesteia de către URSS, pe 28 iunie 1940.
