„Romanul generației 80. (Geo)poetică”, reconceptualizată și adăugită, este a doua ediție a cărții recent lansată de editura Cartier, semnată de Maria Sleahtițchi. Autoarea Maria Șleahtișchi vorbește, într-un interviu pentru Veridica, despre acest volum consistent care vine să pună în discuție parcursul literaturii din Basarabia, raportat la tendințele universale ale literaturii.
VERIDICA: În acest volum, sunteți foarte atentă la generația optzecistă care va să însemne o „formă de rezistență estetică”, dar și la postmodernism, care „definește un curent estetic și cultural”. În ce fel postmodernismul a modificat felul în care se scria in Basarabia? Dacă nu venea această generație ce fel de literatură presupuneți că am fi avut azi?
Scriitorii preferă subiecte de inspirație istorică
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Așa cum spun și în carte, în linii mari optzecismul poate fi considerat un sinonim contextual al postmodernismului. Desigur, sunt scriitori care ulterior au retractat apartenența lor la postmodernism, dar, la momentul lansării lor ca poeți, prozatori, dramaturgi, s-au identificat cu această ideologie literară, cu paradigma ei estetică. În R.S.S. Moldovenească, la momentul debuturilor câtorva scriitori care anunțau o nouă generație (este vorba de anul 1983, când debutează poetul Nicolae Popa, cu placheta „Timpul probabil”, de cartea „Obstacolul sticlei”, prima carte de versuri a Lorinei Bălteanu; de anul 1988, când debutează cu romanul „Martorul” Vasile Gârneț”), era în vogă atât poezia și proza șaizeciste din primul val, cât și literatura ușor modernizată a promoției '70 (un nou val al șaizecismului). Contextul social-politic era prielnic poeziei de factură folclorică, formule lirice accesibile cititorului larg. Totodată, scriitorii preferă subiecte de inspirație istorică. Basarabenii au excelat în acest domeniu. Era de fapt o modalitate literară eficientă, dar evazivă, de consolidare a identității naționale, într-un timp propagandistic, al sovietizării și internaționalizării comuniste masive. Lirica de dragoste era la ea acasă. Dimensiunea civică a poeziei rămânea o constantă obligatorie, ca un volum să vadă lumina tiparului. La începutul deceniului nouă, optzecismul a avut șansa istorică să scrie altfel și să reușească să impună acest alt-fel de literatură. Căderea imperiului sovietic a accelerat schimbarea. Nu știu cum ar fi arătat literatura din stânga Prutului, dacă nu ar fi avut loc schimbarea majoră de sistem din 1987-1989. Probabil că ar fi apărut unii scriitori anti-sistem (sistemul întotdeauna își naște anti-sistemul, nu-i așa?), dar probabil că ar fi fost mai dificil să se manifeste ca o nouă generație; ar fi format grupuri sau ar fi rămas cazuri unice... Am observat că schimbările de generații se produc concomitent sau în imediata apropiere de evenimente istorice, social-politice însemnate. Așa a apărut generația '60 și tot așa a apărut generația '80 – două generații distincte din a doua jumătate a secolului XX. Ceea ce a determinat schimbarea de paradigmă (mesaj sau anti-mesaj, atitudini, limbaj, stil, scriitură etc.) ține de emanciparea scriitorului. Libertatea de a scrie despre ce vrei și cum vrei este o condiție esențială pentru un scriitor.
Neacceptarea noului care vrea să se impună rapid, este o reacție firească
VERIDICA: Vorbeați de o rezistență la afirmarea postmodernismului, care a degradat la un moment dat în atacuri la persoană din lipsa unei tradiții a polemicilor de idei, a polemicilor literare. Se întâmpla pentru că scriitorii afirmați nu voiau să facă loc celor tineri, pentru că cei tineri au fost prea radicali la adresa vechii generații sau pentru că nici unii, nici alții nu recunoșteau valorile generației oponente?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: În general „Cearta dinte antici și moderni” (un fel de arhetip al polemicilor dintre generații) reapare firesc, la anumite intervale de timp. Neacceptarea noutății care vrea să se impună val-vârtej, și adesea arogant, este o reacție firească a celor care vor să rămână în zona lor de confort, în dulcele... stereotip al scrisului și vieții lor. Această stare, aceste realități sunt proprii oamenilor în general, deci caracterizează și lumea literaților. Schimbarea se acceptă greu, iar prima reacție este, de obicei, respingerea, criticarea, atacurile etc. Pe de altă parte, acum, revenind la acele momente de la începutul secolului XXI (la noi, în stânga Prutului, „marea polemică” a avut loc mai târziu, abia prin 2004-2005), înțeleg de ce s-au revoltat Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Nicolae Dabija, întreaga „Literatură și Artă”, ca să numesc un grup mai mare de scriitori. Să presupunem că erau bine intenționați și se arătau îngrijorați că va muri literatura cea adevărată, că intră în declin. Iată că nu a murit. Unii scriitori șaizeciști se alarmau că vin în literatură neaveniții, nechemații – oameni întâmplători. Dar, iată, unii dintre ei, ba chiar majoritatea, aveau de spus ceva lumii și s-au dovedit a fi cu har, scriitori cu vocația literaturii. De fapt, nu atât negarea noii generații a deranjat, ci modul în care s-a făcut. Au fost atacuri la persoană, texte scrise la comandă. Se puneau la cale demiteri din funcțiile pe care le dețineau unii la acel moment. Bunăoară, rectorului de la universitatea unde eram angajată i se cerea să mă demită din funcția de decan de facultate. Interesele oculte, spectacolul ieftin și de prost gust – aceasta m-a întristat atunci.
VERIDICA: Postmodernismul a fost îmbrățișat în primă fază de poeți. Apoi au urmat prozatorii. Cum se explică această expectativă a romancierilor, dacă e un termen potrivit cuvântul ”expectativă”?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Romanul este un gen de lucrare care are nevoie de timp. Ideea, subiectul necesită o perioadă de gestație, care poate dura. Apoi prozatorul, mai cu seamă romancierul, este genul de scriitor care are nevoie de timp, mult timp fizic, consumat la masa de scris. Poezia presupune o reacție imediată nu doar în ceea ce privește declanșarea inspirației și emoțiilor, dar punerea textului în pagină, deși și aici s-ar putea să fie nevoie de mai multă vreme, pentru pritocire. De fapt, scrisul unui text diferă de la un autor la altul, de aceea nu ar fi cazul să perorăm în jurul tipologiilor. Pe de altă parte, când pornește pe drumul scrisului, nimeni nu știe cu exactitate care îi va fi traseul. Unui au debutat cu roman, apoi au publicat în temei doar poezie. Alții au debutat cu poezie sau dramaturgie, dar ulterior au scris și romane. În literatura autentică, scrisă din inspirație, nu există regularități și prognoze. În meseria de scriitor (azi se vorbește tot mai accentuat despre meseria de povestași), s-ar putea că lucrurile stau altfel. Meseriașul de romane, bunăoară, își poate planifica munca. Cred că și-ar putea depăși chiar planul, la o adică.
În literatura autentică nu există regularități și prognoze
VERIDICA: Cât de postmoderniști mai rămân azi optzeciștii? Cum reacționează ei la noile tendințe literare?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Mulți scriitori din generația ´80 continuă să scrie. Unii dintre ei sunt în plină forță de creație, muncesc la capodoperă. În tot cazul, generația nu și-a consumat definitiv combustia. Cât privește postmodernismul, cred că este curentul ce se adâncește tot mai mult în trecut. Altfel, pe optzeciști, scriitori în toată firea, cu operă consacrată, cred că îi interesează deja mai puțin paradigmele, grupurile. Ele și-au consumat miza și impactul la vârsta afirmării. Cronologic, optzecismul intră în procesul clasicizării, ceea ce îi îndreptățește pe cercetătorii fenomenului să recurgă la clasificări, să elaboreze tipologii, topuri etc.
Optzeciștii sunt oameni ai bibliotecilor
VERIDICA: Spuneați că generația 80 avea propriii teoreticieni, critici, exegeți. Poate fi validată o generație de scriitori fără poziția celor de mai sus?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Cred că da, dar așa se întâmplă că înlăuntrul generațiilor se distribuie și se ocupă de la sine niște roluri, ca într-un stup. Criticii și teoreticienii își au locul și rolul lor în sistem. Altfel, cu optzeciștii s-au întâmplat lucruri inedite. Mulți dintre ei au îmbrățișat rolul de „fac totum”. Au practicat mai multe genuri literare: au făcut literatură artistică, dar și eseu, dar și critică literă. Au fost (unii mai sunt) și profesori universitari, scriind manuale, dicționare, studii de referință. Optzeciștii sunt oameni ai bibliotecilor, au făcut din asta un principiu determinat al esteticii lor: sunt livrești, intertextuali, ludici, asumându-și trecutul literar al premergătorilor, relativizându-i, totodată, valoarea sau, cel puțin, interogându-se asupra valabilității ei.
VERIDICA: În cartea sa ”Istoria ca viitor” Ana Blandiana spune că ”Cele două părți ale Europei au trăit istoria atât de diferit, încât au ajuns să definească diferit însăși noțiunea de istorie”. Dumneavoastră vorbiți despre postmodernismul estic, vestic și cel din spațiul nostru. Cât de mult diferă aceste tipuri de postmodernism, cât postmodernism e în postmodernismul de factură basarabeană și care e specificul valorii pe care-l oferă scriitorii noștri?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Subscriu la cele afirmate de poeta Ana Blandiana. Am scris și în „Romanul generației '80. (Geo)poetică” despre diferența dintre postmodernismul vestic și cel estic. Este adevărat că diferența este determinată în mod esențial de istoria diferită pe care am trăit-o. Postmodernismul occidental se naște ca o mișcare de stânga, iar postmodernismul estic ia naștere ca o mișcare de dreapta, dar ambele mișcări s-au opus formelor de totalitarism. Estul emancipat a vrut să se apropie de Vest, să-i semne, să se identifice cu el, dar oricât de mult și-ar fi dorit, substanța, substructura acestei construcții mentale, arheologia curentului, impregna postmodernismului estic o puternică diferență. Limbajul și procedeele, și instrumentele erau aceleași, dar această literatură metaboliza realități, mentalități, categoric diferite. La început diferența inducea frică, disconfort, dar, peste puțină vreme, anume diferența i-a făcut pe scriitorii din Est interesanți pentru publicul din Vest. Experiența Estului, transformată în literatură, devenea o șansă pentru scriitori de a ajunge la inima cititorilor occidentali.
Cu privire la întrebarea „cât postmodernism e în postmodernismul de factură basarabeană și care este specificul valorii pe care-l oferă scriitorii noștri?” ar trebui să desfășor un răspuns amplu. Ca să fie mai scurt aș răspunde astfel: dacă tot vorbim de același curent, aceeași paradigmă, aceeași generație – diferența ține de fiecare individualitate creatoare în parte, mai puțin de teritoriul geografic și administrativ în care se scrie romanul (exceptând de aici „specificul național” al temelor). Asta am spus în carte. Cred că generația ´80 este o generație transnațională. În cazul ei, a romanului în special, putem vorbi de conturarea unei geopoetici.
VERIDICA: Unul din scriitorii generației 60 a dat unul din cele mai valoroase romane postmoderniste. E vorba de Aureliu Busuioc. Și-a sfidat generația cu tot ce presupunea ea ca formă de expresie literară sau e vorba de un om care nu s-a născut doar in vremuri potrivite?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Aureliu Busuioc a fost genul de scriitor cu o disponibilitate uriașă de a depăși clișeele, de a se depăși pe sine însuși. Apoi, temperamental, scriitorul a fost un ironic, ușor persiflant, privind lumea, chiar pe apropiații săi, cu un ochi critic. Postmodernismul livresc, intertextualizant, ironic, ludic i-a venit mănușă. A excelat în romanul „Hronicul Găinarilor”, o capodoperă a postmodernismului de sorginte basarabeană.
Îmi place, în primul rând, literatura
VERIDICA: Spuneați că într-o sută de ani, încap trei generații de scriitori. Creația cărei generației vă e mai dragă?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Îmi sunt dragi toate generațiile, iar cei mai dragi îmi sunt scriitorii care scriu bine, indiferent de generație, curent, paradigmă estetică etc. De fapt îmi place, în primul rând, literatura. Pe scriitori, ca indivizi, în trec în plan secund. Deși am acordat mult timp din activitatea mea studierii și valorificării istoriei literaturii române, cel mai bine mă simt în generația din care fac parte.
VERIDICA: Încotro merge azi literatura basarabeană?
MARIA ȘLEAHTIȚCHI: Literatura din Basarabia merge înainte. Merge bine, tot mai bine. Am toată încrederea că va reuși să uimească cititorii.
