În anul 2026, subiectul unionismului a revenit în centrul discursului public din Republica Moldova, dar și din România. Totul a pornit de la un interviu acordat de către președinta Republicii Moldova, Maia Sandu, podcastului britanic „The Rest Is Politics: Leading”, în care ea a declarat că ar vota „da” la un eventual referendum pentru unirea Republicii Moldova cu România. Declarația pro-unire a șefei statului a fost susținută și de alți oficiali de rang înalt, atât de la Chișinău, cât și de la București (printre care președintele român Nicușor Dan și premierii celor două state, Alexandru Munteanu și Ilie Bolojan). Treptat, narațiunea despre unire s-a transformat într-un „Plan B” de integrare europeană a Republicii Moldova, pentru cazul în care, din varii motive, aderarea Chișinăului la UE va deveni imposibilă.
Ideea unionistă în Republica Moldova
La originale mișcării unioniste din Republica Moldova au stat procesele de renaștere cultural-națională din ultimii ani de existență a Uniunii Sovietice. Unionismul a apărut odată cu transformarea acestor procese dintr-o platformă civică într-un curent ideologic și politic. Frontul Popular din Moldova a fost prima mișcare politică care și-a asumat unionismul drept doctrină politică.
Ideile politice de bază ale unionismului se fundamentează pe identitatea etnică, lingvistică și culturală comună a populației majoritare (românii) din Republica Moldova și România. Idealul unionismului este restabilirea unității naționale, teritoriale și culturale a românilor de pe ambele maluri ale Prutului într-un singur stat. Legitimitatea istorică a unionismului o reprezintă cele două uniri ale teritoriilor voivodatului/principatului Moldova – mica unire din 1859 și unirea Basarabiei din 1918 – într-un stat unic – România. Pentru unioniști reunirea Republicii Moldova cu România înseamnă repararea nedreptăților istorice survenite în urma separării abuzive, în anul 1940, a românilor în urma Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat între Germania nazistă și Uniunea Sovietică.
Deși a stat la temelia statului Republica Moldova, elanul mișcării de renaștere națională bazată pe valorile românismului a fost curmat de realitățile dure din societatea moldovenească post-sovietică, cum ar fi războiul de pe Nistru și situația social-economică precară. După alegerile parlamentare din 1994, a avut loc o revenire la putere a forțelor politice promotoare a moldovenismului de tip statalist, de factură sovietică. Însă în societatea moldovenească s-a coagulat un nucleu al electoratului, aproximativ 10%-15%, care își asumase unirea drept ideal politic.
Anume acest electorat unionist, format preponderent din intelectualitate, nu a permis Republicii Moldova să deraieze pe de pe drumul democrației plăpânde spre autoritarism de tip post-sovietic, după modelul rusesc. În contextul schimbărilor geopolitice din Europa din anii 2004-2007, determinate de extinderea NATO și UE, dar și a revoluților pro-occidentale (cromatice) din Georgia și Ucraina, partea tânără a societății moldovenești a început să îmbrățișeze într-un număr tot mai mare valorile democratice europene.
Astfel se explică faptul că după înlăturarea comuniștilor de la putere, în 2009, unionismul în Republica Moldova capătă accente noi – pro-europene și economice. Componenta romantică a unionismului a fost completată de cea economică pragmatică. Un factor puternic care a contribuit la europenizarea unionismului a fost parteneriatul strategic dintre Republica Moldova și România, din 2010, care este axat pe susținerea de către București a integrării europene a Chișinăului. În acest fel, unionismul s-a pliat pe procesul de integrare europeană a Republicii Moldova, care în mod natural trece prin România.
Un alt factor este legat de schimbările care au avut loc în România după integrarea ei în Uniunea Europeană. După ce Republica Moldova a ajuns să fie „un stat captiv” în perioada în care era controlat de oligarhul Vladimir Plahotniuc, tot mai mulți cetățeni moldoveni au început să vadă în unirea cu România o soluție reală a problemelor social-economice pe care le întâmină și pe care statul Republica Moldova a fost incapabil să le rezolve. Unirea cu România a începută să fie văzută ca soluție de aderare la Uniunea Europeană, în condițiile în care Chișinăul încă nu avea garantat de la Bruxelles o perspectivă europeană clară.
Marele proiecte de infrastructură demarate între cele două state, cum ar fi gazoductul Iași-Ungheni-Chișinău, au avut rolul să oficializeze realismul economic în relația politică bilaterală dintre București și Chișinău. În plus, România a devenit o soluție reală pentru numeroasele provocări social-economice de care s-a ciocnit Republica Moldova, cum au fost pandemia sau presiunile energetice rusești. Abordarea pragmatică a realației a dus la dublarea în Republica Moldova a celor care ar vota unirea, numărul lor crescând, potrivit sondajelor, de la 10%-15% la 30%-35%.
Curentul unionist a trecut printr-o nouă reconfigurare în contextul războiului din Ucraina, dimensiunea ideologică și economică fiind completată cu cea de securitate. Amenințarea geopolitică directă din partea Federației Ruse la adresa Republicii Moldova a consolidat relațiile bilaterale moldo-române, ducând la o apropiere fără precedent a celor două state românești. Pentru Republica Moldova, unirea nu mai reprezintă doar un ideal istoric sau avantaje economice, ci și o garanție de securitate prin intermediul scutului NATO și UE la care România este parte. Perspectiva de securitate a unirii a contribuit la creșterea susținerii acestui deziderat de către aproximativ 40% din respondenții sondajelor de opinie.
Securitatea ca argument central al unirii a scos subiectul din limitele discuțiilor bilaterale moldo-române. Tema unei eventuale uniri a Republicii Moldova cu România a ajuns și în cancelariile marilor puteri occidentale și europene (SUA, UE, Germania, Franța, Marea Britanie), unde, până la războiul din Ucraina, această temă era prepuțin cunoscută. Trebuie spus că, în cazul în care se va ajunge la abordarea tranșantă a acestui subiect, poziția marilor puteri va conta foarte mult. În plus, pe lângă aspectul de securitate, unirea a început să fie privită ca alternativă a procesului de integrare europeană a Republicii Moldova, pre lent uneori. Mai exact, ea este văzută tot mai des ca o „scurtătură” pentru integrarea imediată a Chișinăului la spațiul comunitar.
Unirea, transformată în unealtă geopolitică a Rusiei
Rusia, de la bun început, a încercat să folosească ideea reunirii Republicii Moldova cu România, pentru a compromite acest deziderat și a ține sub control forțele politice care îl promovau, deopotrivă cu orice încercare de apropiere a Chișinăului de Occident.
Încă de la sfârșitul secolului trecut, în Republica Moldova au existat mai multe proiecte unioniste, Frontul Popular din Moldova fiind fundamentul de la care s-au dezvoltat aceste partide în primul deceniu de independență.
Fronturile populare au apărut în fostele republici sovietice în ultimii ani de existență a URSS. Astăzi se știe că Moscova nu a privit niciodată indiferentă mișcările de renaștere națională din republicile unionale. Pentru a controla și dirija aceste mișcări, KGB-ul a infiltrat în fronturile populare oamenii săi. Același lucru s-a întâmplat și în Republica Moldova.
Astfel se explică faptul că forța politică care a servit drept temelie pentru mișcarea unionistă, a ajuns în final un intrument care să servească intereselor Moscovei.
Frontul Popular din Moldova, în primii săi ani de activitate, a trecut printr-o serie de transformări interne. La cel de-al III-lea congres, din 1992, el și-a schimbat denumirea în Frontul Popular Creștin Democrat (FPCD) și a adoptat unionismul în calitate de idee centrală a programului său politic. Peste doi ani (în 1994), în funcția de președinte al FPCD a fost ales Iurie Roșca, a cărui activitate ulterior a provocat mai multe controverse.
Sub conducerea lui Iurie Roșca, FPCD a promovat un unionism recalcitrant, cu un comportament politic imprevizibil. Scopul lui Iurie Roșca a fost aparent să monopolizeze segmentul unionist prin discreditarea altor actori politici de dreapta, cu profil proromânesc. Activitatea politică a lui Iurie Roșca pare să se fi axat pe alimentarea narațiunilor propagandistice rusești cu privire la unionism, urmărindu-se crearea unui sentiment de adversitate față de unirea Republicii Moldova cu România.
În plus, FPCD a încercat, se pare, să curme din fașă orientarea Chișinăului spre Uniunea Europeană. Anume frontiștii lui Roșca, care în decembrie 1999 și-au schimbat denumirea în Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD), au votat în noiembrie 1999, împreună cu comuniștii lui Voronin, pentru demiterea guvernului condus de Ion Sturza, primul cabinet de miniștri reformator și proeuropean. Căderea guvernului Sturza a avut drept consecință scoaterea Republicii Moldova de pe lista de state cu care Uniunea Europeană a decis la Helsinki, în decembrie 1999, să înceapă negocierile de aderare.
Ulterior, a urmat votul pentru cel de al doilea mandat prezidențial al lui Vladimir Voronin, în aprilie 2005, vot care, alături de apropierea lui Iurie Roșca de Partidul Comuniștilor, a dus la decepționarea electoratului unionist și la migrarea migrarea alegătorilor PPCD spre o altă forță – Partidul Liberal, condus de Mihai Ghimpu. Însă electoratul unionist s-a dezamăgit și de acest partid după votul de susținere a oligarhului Vladimir Plahotniuc în funcția de prim-ministru, în ianuarie 2016.
Partidul Liberal a fost ultimul partid declarat unionist care a acces în Legislativul de la Chișinău (la alegerile parlamentare din 2014). Începând cu scrutinul din 2019, electoratul unionist a migrat spre proiecte politice proeuropene, în particular spre Partidul Acțiune și Solidaritate (PAS), condus de Maia Sandu, care, până a deveni șefă al statului, încă 2016, a declarat că, în cazul unui referendum, ar vota pentru unirea Republicii Moldova cu România.
După 2009, nemaiputând influența partidele unioniste din Republica Moldova, Moscova pare să încerce să lovească în parcursul european al Chișinăului din România, unde au apărut proiecte politice care, pe de o parte, au o retorică publică anti-Rusia, iar, pe dea altă parte, acțiunile lor se pliază perfect pe agenda geopolitică anti-europeană a Kremlinului. Este vorba de promovarea suveranismului eurosceptic și de afirmațiile despre caracterul „artificial” al statului ucrainean. În lista acestor proiecte ar putea fi trecute, probabil, Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), condusă de George Simion, și S.O.S. România, în frunte cu scandaloasa Diana Șoșoacă. Un partid care aparent ar putea fi trecut și el pe această listă există și în Republica Moldova - „Democrația Acasă”, - în frunte cu Vasile Costiuc.
Deși discursul AUR și S.O.S. România (dar și al Partidului „Democrația Acasă”) este centrat pe unirea Republicii Moldova cu România și recuperarea identității românești, aceste forțe atacă constant guvernarea pro-europeană de la Chișinău, acuzând-o că ar submina interesele naționale ale românilor dintre Prut și Nistru și că ar folosi sprijinul României fără beneficii reale pentru cetățenii Republicii Moldova. Prin aceste narațiuni, se urmărește, probabil, fragmentarea electoratului proeuropean din Republica Moldova și cultivarea unor ostilități în societatea românească față de susținerea cursului european al Chișinăului.
Concluzii
În ultimele trei-patru decenii, ideea unirii cu România a trecut printr-o evoluție conceptuală profundă în Republica Moldova, fiind determinată de realitățile politice interne, evoluțiile geopolitice pe continentul european și contextul regional de securitate, fiecare generație având optica sa asupra unionismului. Ea a pornit de la manifestările romantice de la sfârșitul anilor ’80 ai secolului trecut și a ajuns la realitățile geopolitice pragmatice din prezent. Dacă la început forțele unioniste puneau accentul strict pe refacerea adevărului istoric, pe identitatea etnică, lingvistică și culturală, în timp acestui idealism i s-aui adăugat factori pragmatici, cum ar fi economia și securitatea.
Ideea unirii, încă din perioada sovietică, a provocat puternice neliniști la Moscova,. Rusia a încercat (și încă mai încearcă) să o utilizeze în calitate de sperietoare și instrument hibrid împotriva Republicii Moldova, pentru a împiedica Chișinăul să se desprindă definitiv de influența colonială rusească. Cu toate acestea, ideea unirii a rezistat și s-a extins în societatea moldoveancă. Ea reprezentă un ideal, dar și niște garanții social-economice și geopolitice pentru un viitor mai bun pentru populația Republicii Moldova, stat încă împotmolit în meandrele tranziției și care încearcă să părăsească definitiv orbita Rusiei și să devină parte a lumii libere.
