Donald Trump a avut în anii 2017-2020 un mandat prezidențial în fruntea SUA care poate fi considerat „excentric” pentru un lider occidental. Noutatea politicii externe a lui Trump în precedentul mandat a fost abordarea realistă și naționalistă a relațiilor internaționale, contrar convingerilor liberale, și adesea idealiste, specifice lumii occidentale. Din aceste considerente, revenirea lui Trump la „Casa Albă” este așteptată cu multă neliniște în Europa. Relația complicată dintre SUA și Europa care se prefigurează în cel de-al doilea mandat al lui Trum este alimentată de mai multe declarații „ieșite din comun” făcute de acesta în calitate de președinte ales, cum ar fi cele referitoare la Canada, Groenlanda sau canalul Panama.
Cum va arăta relația între SUA și Europa Occidentală
De regulă, republicani americani duc o politică externă axată mai mult pe izolaționism, internaționalismul fiind partea democraților. Printr-o astfel de abordare poate fi caracterizat și primul mandat de președinte al lui Donald Trump. Pe scurt, izolaționismul lui Trump în primul mandat s-a manifestat prin: inițierea „războaielor comerciale” între SUA și China; retragerea Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul; exprimarea în calitate de adversar înflăcărat al imigranților; manifestarea scepticismului față de politicele climatice; criticarea în dese rânduri a mai multor state UE legate de cotizațiile făcute în sectorul militar și de apărare.
Este de așteptat ca în cel de-al doilea mandat al lui Trump atenția politicii externe a SUA să se mute din Europa, direcția externă prioritară în timpul lui Biden, spre Asia de Est. Reorientarea și concentrarea geopoliticii americane asupra Indo-Pacificului, ca și idee omniprezentă pentru a concura cu China, își are originile în prima președinție a lui Trump. Chiar și recentele declarații ale acestuia privind intențiile SUA de a prelua controlul asupra insulei Groenlanda și a canalului Panama sunt legate de limitarea influenței chineze la nivel internațional.
În Europa, în primul mandat a lui Trump, nu a existat o unitate a statelor privind relația cu SUA, într-un anumit sens existând o divizare în „vechea și noua Europa”. Politica externă a statelor din Estul Europei (foste comuniste), după destrămarea blocului socialist, a fost în permanență, într-o anumită măsură, proamericană. Aceste state preferă să aibă o relație mai strânsă cu Washingtonul decât cele din Vestul continentului european.
De obicei, relațiile dintre statele vest-europene cu SUA sunt mai bune în timpul administrațiilor democrate la „Casa Albă”, relațiile cu republicanii fiind mai complicate. Relația transatlantică în primul mandat al lui Trump se încadrează perfect în șabloanele constituite în timp. Trump a folosit adesea un limbaj dur la adresa statelor europene, majoritatea criticelor sale exprimând nemulțumiri adunate la „Casa Albă” pe parcursul a câtorva zeci de ani.
Îndeosebi, Trump a fost dominat de ideea de a transfera o parte din povara cheltuielilor pentru apărare în cadrul NATO „de pe umerii” SUA pe cei ai Uniunii Europene. El și-a arătat deschis nemulțumirea față de politica unor state-membre ale Alianței Nord-Atlantice, cu precădere Germania, care ezitau să aloce un procent mai mare de la bugetul național pentru cheltuielile militare. Ajuns în opoziție, Trump chiar a amenințat cu retragerea SUA din Alianță pe motiv că statele membre nu asigură finanțarea suficientă a sectorului militar și de apărare.
În mod firesc, revenirea lui Trump la „Casa Albă” este așteptată cu neliniște și în principalele capitale europene există multe semne de întrebare. Cu atât mai mult cu cât, în cei patru ani de opoziție, criticele lui Trump la adresa principalelor state europene au devenit și mai dure, el învinuindu-le de incapacitatea de a gestiona evenimentele din Ucraina.
Pe lângă divergențele politice, în declarațiile lui Trump se prefigurează și tensiuni comerciale între Washington și Bruxelles. Trump a promis că, pentru a diminua deficitul comercial înregistrat de SUA în relațiile cu UE, va impune tarife de până la 20% la importurile din spațiul comunitar. În 2018, Trump a impus taxe pe oțelul și aluminiul european, suspendate de Joe Biden până în martie 2025.
Estul Europei și pacea pentru Ucraina
Dacă relațiile cu statele din Vestul Europei se așteaptă să fie complicate, pentru statele din Europa Centrală și de Est revenirea lui Trump la Casa Albă nu pare a fi atât de stresantă, ele având tradițional (cum spuneam mai sus) o politică externă orientată cu precădere spre Washington. Acest factor ar putea fi unul foarte important și va contribui la atenuarea tensiunilor transatlantice în timpul celui de-al doilea mandat al lui Trump. Însuși faptul că majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est cheltuie pe apărare un procent mai mare din Produsul Intern Brut în comparație cu statele din Vestul Europei, va fi un avantaj în relația cu administrația Trump.
Pentru Trump, valoarea politică a aliaților în funcție de investițiile lor în apărare a fost una relevantă și în primul mandat. De exemplu, în 2020, administrația Trump a încercat să reducă numărul trupelor americane din Germania prin redistribuirea lor în Polonia. Astfel, Trump recunoștea meritele investițiilor făcute în apărare de către statele din Estul Europei. Totodată, el își justifica decizia de a tranfera trupen Polonia prin faptul că Berlinul „datorează Alianței Nord Atlantice miliarde de dolari”.
Această abordare tranzacțională a lui Trump față de statele europene înseamnă că pentru el Europa nu este sinonim cu Uniunea Europeană. Este bine știut că Trump este un susținător al statului național, pentru care apărarea, dar și energia, sunt domenii-cheie în asigurarea securității statului. De aceea, el favorizează bunele relații personale cu liderii naționali, cum ar fi premierul maghiar Viktor Orban și președintele polonez Andrzej Duda, cu care s-a întâlnit încă înainte de a fi reales.
Pentru Estul Europei (și nu numai) cel mai important și arzător subiect este pacea din Ucraina. Anterior, Trump a declarat că va pune capăt războiului dintre Rusia și Ucraina „în 24 de ore”. În mod evident, nimeni nu crede că așa ceva este posibil, dar simbolismul declarațiilor lui Tump constă în faptul că el este perceput la nivel internațional drept liderul mondial care, într-adevăr, ar avea capacitatea să pună capăt războiului din Ucraina prin intermedierea unui acord de încetare a focului între părțile beligerante. Cu atât mai mare este această speranță acum când SUA au reușit să intermedieze un acord de încetare a focului între Israel și gruparea Hamas.
Încetarea războiului din Ucraina este o misiune extrem de complicată. Chiar și consilierii lui Trump recunosc că președintele american nu va putea pune capăt războiului imediat ce va fi învestit, așa cum a promis în campania electorală, negocierea unui acord de pace privind Ucraina necesitând mai mult timp. Keith Kellogg, nominalizat de către Trump în calitate de trimis special pentru Ucraina și Rusia, a declarat, într-un interviu acordat pentru Fox News, la 8 ianuarie 2025, că și-a stabilit un obiectiv „atât personal, cât și profesional” să găsească o soluție pentru a înceta războiul în Ucraina în termen de 100 de zile de la investirea în funcția de președinte a lui Trump. Atât partea americană, cât și cea rusă, au confirmat pregătirea unei întâlniri dintre Trump și Putin pentru a discuta despre încheierea războiului din Ucraina.
Totuși, pe lângă termenii unui acord de încetarea a focului, întrebarea fundamentală rămâne a fi condițiile de încheiere a ostilităților militare. Același Kellogg a precizat că președintele Trump „nu va încerca să dea ceva lui Putin sau rușilor, el va încerca, de fapt, să salveze suveranitatea Ucrainei”. Cu o zi înainte de interviul lui Kellog, la 7 ianuarie 2025, Trump într-o conferință de presă a afirmat că înțelege sentimentele Rusiei cu privire la extinderea NATO în contextul Ucrainei. Astfel de declarații generează preocupări la Kiev legate de eventualele concesii pe care SUA ar fi gata să le accepte în discuțiile cu Rusia, doar ca să se ajungă la un acord de pace.
Dacă poziția administrației Trump privind pacea în Ucraina încă nu este pe deplin clară, atunci Rusia deja a început poziționarea pentru eventualele negocieri. Consilierul prezidențial rus Nikolai Patrushev, într-un interviu pentru Komsomolskaya Pravda, a spus că în anul 2025 Ucraina ar putea dispărea ca stat. El a mai a declarat că negocierile privind încetarea focului în Ucraina ar trebui să fie purtate între Rusia și SUA, fără participarea țărilor UE.
Acest discurs al lui Patrushev este un mesaj clar către administrația Trump. Deși Kremlinului „i-ar plăcea să primească” de la „Casa Albă” întreg litoralul nordic al Mării Negre în frunte cu Odessa, sau chiar orașul Kiev, cum și-a dorit declanșând războiul contra Ucrainei în februarie 2022, aceste „pofte” ale Moscovei nu sunt realiste. Având drept argument forte evoluția ultimilor ostilități pe linia frontului, Putin va insista asupra menținerii controlului de către Rusia asupra teritoriilor ocupate, inclusiv peninsula Crimeea anexată în 2014. Un alt punct asupra căruia va insista la negocieri va fi cererea ca Ucraina să reducă drastic legăturile militare cu NATO și să devină un stat neutru, cu o armată limitată. Faptul că Patrushev, în interviul său, a menționat că și Republica Moldova ar putea în 2025 „să dispară ca stat” poate sugera că Putin va încerca să negocieze cu Trump o împărțire a sferelor de influență în Europa de Sud-Est.
Concluzii
Ambițiile lui Trump pentru cel de al doilea mandat sunt enorme, chiar grandioase. Însă dorința lui de a „reîntoarce măreția Americii” va fi greu de realizat doar de către SUA, fără aliați. În politica războaielor comerciale purtate cu China, ca și în discuțiile cu Rusia pe subiectul complicat al războiului din Ucraina, SUA va avea nevoie de sprijin. Or, un aliat firesc pentru Washington la nivel internațional nu poate fi altcineva decât Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană, la rândul ei, are nevoie de serioase reforme interne pentru putea face față marilor provocări la nivel internațional. Întâi de toate, trebuie să devină un actor capabil să acționeze geopolitic la nivel mondial, dar și să-și sporească competivitatea în relația cu SUA.
Pe durata celui de al doilea mandat a lui Trump, este de așteptat că vor exista anumite fricțiuni în relația transatlantică, dar Washingtonul și Bruxellesul au nevoie unul de altul ca să acționze împreună la nivel internațional, pentru a face față unui mediu de securitate cu un mare potențial de deteriorare.
