Autoritățile sovietice au interpretat unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918 printr-o lentilă strict penală și ideologică, transformându-o dintr-un act politic și istoric într-o pretinsă „infracțiune contrarevoluționară”. În anchetele NKVD, inclusiv în dosarul preotului Alexandru Baltaga, votul din Sfatul Țării și contextul unirii sunt prezentate drept „răsturnare a puterii sovietice” și „trădare a Rusiei Sovietice”, marcând astfel procesul prin care un eveniment fondator al istoriei Basarabiei a fost criminalizat retrospectiv în logica represiunii politice sovietice.
Preotul și fostul parlamentar Alexandru Baltaga a fost arestat la 30 august 1940, în satul Călărași, județul Chișinău, la vârsta de 79 de ani, în contextul valului de represiuni declanșat după ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică. Potrivit documentelor întocmite de NKVD, poliția politică sovietică, acesta a fost acuzat de „manifestări active sau lupta împotriva clasei muncitoare și a mișcării revoluționare”, infracțiune pedepsită cu moartea și confiscarea averii.
Șeful secției raionale a NKVD, Matveev, a justificat arestarea prin faptul că lăsarea în libertate a lui Baltaga, în ciuda vârstei sale înaintate, ar fi putut influența negativ ancheta. Conform datelor din dosar, Alexandru Baltaga locuia împreună cu soția sa, Elena, cu un fiu adoptiv, Vsevolod, profesor de gimnaziu, și fiica Margareta.
Cazul lui Baltaga nu a fost unul singular. Dosarul său a fost inclus într-o cauză colectivă care îi viza pe cei 14 foști deputați ai Sfatului Țării, rămași în Basarabia după retragerea trupelor și administrației române la 28 iunie 1940, în urma ultimatumului sovietic. Aceștia au fost acuzați de autoritățile sovietice de ostilitate față de regim și de implicare în desprinderea Basarabiei de Rusia Sovietică în 1918. Foștii parlamentari au mai fost învinuiți de activități de spionaj în legătură cu sprijinirea refugiaților moldoveni de peste Nistru, de implicare în activitatea Societății pentru ajutorarea moldovenilor refugiaţi de peste Nistru.
Cazul lui Alexandru Baltaga, inculpat pentru activitatea în Blocul Moldovenesc și pentru spionaj
La 5 septembrie 1940, anchetatorul NKVD, Cerepanov, a decis comasarea tuturor acestor dosare într-un singur caz, susținând că inculpații ar fi acționat coordonat în Blocul Moldovenesc din Sfatul Țării, grup de deputați alcătuit de naționaliștii basarabeni. În actele de anchetă ale poliției politice sovietice se afirmă că ei „au profitat de slăbiciunea militară a Rusiei Sovietice” și, „cu sprijinul cercurilor reacționare ale Guvernului român și al Armatei române”, ar fi răsturnat puterea sovietică în Basarabia și ar fi contribuit la unirea provinciei cu România.
În realitate, puterea sovietică nu a fost instaurată niciodată în Basarabia. Istoriografia sovietică a plasat cronologic cucerirea puterii de către bolșevici în ținut într-o perioadă lungă – sfârșitul anului 1917 – începutul lui 1918, fără o dată precisă. Cadrul cronologic – sfârșitul anului 1917 – începutul lui 1918 – nu era supus niciunei critici în literatura sovietică, deoarece o asemenea contestare ar fi dus direct la nerecunoașterea legimității includerii Basarabiei în componența URSS în iunie 1940. Această teză a fost revendicată de toți autorii sovietici, care pretindeau că ocuparea Basarabiei la 28 iunie 1940 a dus la „reunificarea poporului moldovenesc”.
Dar înainte ca istoricii sovietici să instaureze puterea sovietică în Basarabia, de acest lucru s-a ocupat pe cale juridică poliția politică – NKVD-ul. În ceea ce îl privește pe Baltaga, anchetatorii au reținut că a participat activ la lucrările Sfatului Țării și că a votat pentru unirea Basarabiei cu România, acțiune calificată drept „înstrăinare de Rusia Sovietică”. De asemenea, NKVD a susținut că acesta ar fi fost recompensat de statul român cu 50 de hectare de pământ pentru rolul său politic.
„Da, într-adevăr, am avut atitudine ostilă față de revoluție”
În cadrul interogatoriului din septembrie 1940, Baltaga nu a negat opoziția față de regimul bolșevic. „Da, într-adevăr, am avut atitudine ostilă față de revoluție și pentru a o evita am votat pentru unirea Basarabiei cu România”, a declarat el în fața lui Cerepanov. El a explicat că poziția sa era determinată de convingeri religioase și de situația dificilă a clerului basarabean în perioada Imperiului Rus.
„Liderii clerului din fosta Rusie – Pavel Lebedev, Serafim Ciceagov – interziceau în Basarabia școlile bisericești în limba moldovenească, iar serviciul divin era obligatoriu în limba rusă. Toate acestea au provocat o nemulțumire profundă în rândul clericilor”, a afirmat Baltaga. Potrivit acestuia, unirea cu România era percepută ca o soluție atât pentru protejarea identității religioase și culturale, cât și pentru evitarea haosului revoluționar.
Alexandru Baltaga a relatat în timpul interogatoriului versiunea factuală despre ceea ce s-a întâmplat în Basarabia la sfârșitul anului 1917 - începutul anului 1918. Fostul deputat a descris contextul cu pricina drept unul marcat de instabilitate profundă: „Rusia era cuprinsă de revoluție, inclusiv Basarabia. Trebuia găsită o ieșire din această situație”. El a menționat că apariția Sfatului Țării și dezbaterea privind unirea au răspuns intereselor clerului, care vedea în România un stat stabil și favorabil Bisericii.
Deși a susținut că nu a fost membru formal al Blocului Moldovenesc, Baltaga a recunoscut că a avut o participare activă la funcționarea Sfatului Țării, lucrând în comisii și implicându-se în chestiuni precum organizarea tipografiei și problema agrară, în special în ceea ce privește proprietățile bisericești. El a mai precizat că a fost desemnat delegat la Conferința de Pace de la Paris, însă nu a mai ajuns să participe.
După realizarea Marii Uniri, Alexandru Baltaga a făcut parte din Comitetul de unificare al Bisericilor din România Mare.
După 1918, Alexandru Baltaga și-a continuat activitatea în cadrul Bisericii, ocupând diverse funcții în ierarhia ecleziastică. A fost, timp de 15 ani, responsabil de sancționarea încălcărilor moral-disciplinare în rândul clerului și a deținut rangul de protoiereu mitrofor. Totodată, a participat la numeroase congrese eparhiale și a fost implicat în administrarea instituțiilor religioase.
În perioada în care Alexandru Baltaga era încarcerat, a fost denunțat de preotul stilist Misail Chirița din Pitușca pentru activitatea sa în Sfatul Țării și pentru congresele eparhiale. Probabil, Chirița s-a răzbunat pe protopopul său pentru sancțiunile legate de încălcările în respectarea calendarului îndreptat. „Când au ocupat românii Basarabia, Alexandru Baltaga a semnat declarația despre transmiterea Basarabiei României”, a ținut să spună Misail Chirița în cadrul interogatoriului. Acest lucru nu l-a ajutat însă să scape pe persecuțiile poliției politice sovietice.
În plan politic, Alexandru Baltaga a fost membru al Partidul Național Liberal între 1919 și 1925, iar ulterior a aderat la Frontul Renașterii Naționale, formațiune totalitară condusă de regele Carol al II-lea. Totuși, a susținut că activitatea sa politică a fost limitată, fiind concentrat în principal asupra misiunii religioase.
În timpul perchezițiilor, autoritățile sovietice au descoperit numeroase decorații primite de Baltaga atât din partea Imperiului Țarist, cât și a statului român: Crucea de Aur a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, Sfânta Ana, Sfântul Vladimir, Steaua României, Coroana României, Regele Ferdinand I ș.a. El a explicat că distincțiile i-au fost acordate pentru activitatea sa în domeniul clerical.
În declarațiile finale, Baltaga și-a reafirmat convingerile: „Am fost oponent al revoluției și bolșevismului. În predicile mele am chemat poporul să respecte ordinea și autoritatea statului”.
Pe 13 iunie 1941, procurorul RSS Moldovenești, Bondarciuk, a dispus trimiterea în judecată a celor 14 deputați din Sfatul Țării, printre care și Alexandru Baltaga, acuzați de activitate antisovietică. În rechizitoriu se menționează că, la 27 martie 1918, „în pofida voinței poporului sovietic”, ar fi avut loc „ruperea violentă a Basarabiei de Uniunea Sovietică” și „anexarea cu forța armelor la România capitalistă”.
Potrivit anchetei NKVD-iste, în perioada 1917–1918, pe teritoriul Basarabiei ar fi activat un grup de persoane reunite în Blocul Moldovenesc și în Sfatul Țării, structuri considerate de autoritățile sovietice drept „contrarevoluționare”. Procurorii susțineau că aceste entități ar fi desfășurat „o activitate intensă antisovietică”.
În actul anchetei se mai arată că, la 21 octombrie 1917, Comitetul Militar Moldovenesc, cu permisiunea Guvernului Provizoriu condus de Kerenski (iulie – octombrie 1917), a convocat la Chișinău un congres militar, calificat de anchetatori drept „lipsit de legitimitate”. Acesta ar fi adoptat decizia privind organizarea unei „republici burgheze independente” în Basarabia și ar fi desemnat reprezentanți în organul de conducere – Sfatul Țării, în componența căruia ar fi intrat ulterior și „reprezentanți ai partidelor burgheze”.
Ancheta mai susține că, sub conducerea Sfatului Țării și a Blocului Moldovenesc, ar fi fost create detașamente militare care au reprimat „mișcările revoluționare ale oamenilor muncii. De asemenea, procurorii afirmau că, în contextul presiunii crescânde a mișcărilor sociale, liderii Sfatului Țării ar fi solicitat sprijin militar din partea autorităților române, intervenție care, potrivit versiunii sovietice, a dus la înăbușirea puterii sovietelor în regiune.
Cei 14 inculpați au fost acuzați de „acordarea prin orice mijloace a ajutorului burgheziei internaţionale”; „propaganda sau agitaţia, care conţin chemări la răsturnarea, subminarea sau slăbirea Puterii sovietice”; „manifestări active sau lupta activă împotriva clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare”; „sabotajul contrarevoluţionar”. Procurorul a considerat că probele adunate sunt suficiente pentru trimiterea dosarului în fața Judecătoriei Supreme a RSS Moldovenești.
În fapt, pe 9 ianuarie 1918, delegația condusă de Ion Pelivan a cerut la Iași intervenția armatei române, solicitare susținută și de autoritățile de la Chișinău către generalul Dmitri Șcerbaciov, comandantul Frontului Român, cel care coordona trupele ruse staționate pe teritoriul României și al Basarabiei. În condițiile în care trupele rusești erau dezorganizate, cu aprobarea Puterilor Aliate și a lui Șcerbaciov, România și-a trimis militari în stânga Prutului. Astfel, pe 13 ianuarie, trupele române comandate de generalul Ernest Broșteanu au intrat în Chișinău, iar trupele ruse s-au retras în panică.
La două luni distanță de la hotărârea procurorului, Alexandru Baltaga a decedat, la 7 august 1941, în spitalul închisorii din Kazan.
Pe 11-12 iulie 2024, Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a decis canonizat pe preotul Alexandru Baltaga alături de alți 15 cuvioși și mărturisitori din perioada comunistă.
