În timp ce liderii noștri își desfășoară „trupele” pe linia de start a celei mai importante bătălii electorale din scurta istorie a Republicii Moldova, în afară, se dau lupte decisive, diplomatice și militare (în special, pe linia frontului din Donbas), pentru soarta Ucrainei, dar și viitoarea ordine europeană și mondială. Cum va fi lumea de mâine, se hotărăște azi în Ucraina, Europa, SUA. Ceea ce se va decide în privința Ucrainei va determina pentru mulți ani și destinul Republicii Moldova.
Această temă nu ar trebui să lipsească în campania electorală, la întâlnirile politicienilor, aspiranților la scaunul de deputat, cu alegătorii. E, cel puțin, o naivitate să crezi că băgând capul în nisip, declarându-ne „neutri” sau, mai nou, „suveraniști”, am asigurat securitatea și viitorul statului Republica Moldova. Apariția lui Serghei Lavrov în fața publicului din Alaska într-un tricou pe care scria „CCCR” (URSS) nu e o simplă „neglijență” vestimentară, e un mesaj pentru toată lumea despre ce se poartă acum la Moscova.
Partidele proeuropene, mesaj propriu
Arhitectura de securitate în Europa e ruinată de rachetele rusești, liderii europeni încearcă să o refacă urgent, prinși nepregătiți de noua politică externă a americanilor – „America First”, dar mai durează până se reușește transformarea necesară. Și noi trebuie să fim pregătiți, să ajustăm politica de securitate și apărare la noile condiții.
Paradoxal, nu numai partidele pro-ruse (ce sperie alegătorii cu „pericolul” homosexual), ci și cele proeuropene evită tema securității: Ba mai mult, ele descurajează discursul geopolitic al PAS, preferându-l pe cel intern, crezând că astfel își măresc șansele de atragere a voturilor. E o eroare strategică. Alegerile sunt cruciale tocmai din cauza schimbărilor geopolitice legate de invazia Rusiei în Ucraina, de sentimentele revanșarde ce l-au copleșit pe Putin. Despre Make Russia Great Again el vorbește din 2007.
Pe de cealaltă parte, sondajele relevă în continuare că alegătorii care s-au depărtat de PAS, nu se grăbesc să-și manifeste preferința pentru alte partide cu același profil ideologic și doctrinar. Puzderia de formațiuni minuscule, de lideri ambițioși, unul mai patriot, mai unionist și mai european decât altul îi derutează. De ce acești lideri nu se unesc, de ce nu formează un bloc electoral, în condițiile în care, separat, nici unul dintre ei nu are șanse de acces în parlament? - aceasta-i întrebarea. De ce nu acționează rațional? Și-au pierdut rațiunea? Dacă da, nu e un semn bun. Pedalând mereu pe „meritocrație” sau cadrele PAS, ei nu se uită în oglindă sau în jurul lor. Multe din partidele care s-au înscris în cursa electorală abia adună numărul necesar de candidați pe listă, ca să nu mai vorbim despre competența acestora. S-a mai spus: partidele proeuropene au nevoie de un mesaj propriu, diferit de cel vehiculat de partidele pro-ruse, căci, preluând frazeologia acestora, lucrează pentru ele, nu pentru sine - cine va vota o copie când există originalul?
Ce e nou pe frontul diplomatic
„Dezgustătoarea”, dar necesara, în opinia ex-premierului britanic întâlnire de vinerea trecută, 15 august, a lui Trump cu Putin, în Alaska, pe care unii au așteptat-o excitați, ca pe o nouă Yalta, iar alții – oripilați, ca pe un nou Munchen, a produs multă dezamăgire și presupuneri din cele mai variate, după încheierea ei enigmatică, mai repede decât a fost planificat, fără niciun acord și refuzând să răspundă la întrebările jurnaliștilor. Din motive încă neclarificate, președintele rus arăta aproape încântat, iar cel american – confuz, monosilabic, mai sobru ca niciodată, dar declarându-se mulțumit și el de „progresul” realizat. Toată lumea s-a pus pe ghicit ce anume au realizat ei în trei ore și ceva, anticipând scenarii din cele mai sumbre, nu numai pentru Ucraina. „Suveraniștii” s-au și apucat să traseze „sfere de influență” pe harta lumii, nesocotind Europa, considerând-o scoasă din joc. Evenimentele ce au urmat ne permit să constatăm că nu au avut dreptate nici cei care au așteptat cu sufletul la gură o nouă Yalta, nici cei care ne speriau cu un alt Munchen. .
Trump nu a „vândut” Ucraina, deși s-a pronunțat pentru unele „schimburi teritoriale”, dar lăsând pe seama ucrainenilor să decidă dacă vor accepta sau nu, promițând, pe de altă parte, că SUA se va implica în asigurarea securității statului ucrainean prin elaborarea unui mecanism asemănător celui din articolul 5 al Tratatului NATO.
Europa contează
Trump nu a ignorat și nu a marginalizat Europa, cum au cobit putiniștii de pe Dâmbovița și de pe Bâc. Dimpotrivă, s-a consultat cu liderii europeni înainte de Alaska, complimentându-i că ar fi „minunați”, și i-a informat după despre rezultatele întâlnirii cu Putin. Apoi, i-a invitat la Casa Albă să discute acțiunile de mai departe, mizând că Europa își va asuma partea cea mai mare de cheltuieli în garantarea securității Ucrainei. Spre deosebire de suveraniștii de pe ambele maluri ale Prutului, care cântă de la un timp plăcutul pentru urechile lui Putin refren despre irelevanța Europei „progresiste” și necesitatea îmbrățișării trumpismului pentru a garanta securitatea României și Republicii Moldova, Trump înțelege că Europa contează și parteneriatul transatlantic este necesar SUA.
Totuși, covorul roșu așternut de soldații americani la picioarele sângerosului dictator, a avut un impact surprinzător asupra unor cetățeni de-ai noștri mai sensibili, care au îndemnat-o pe Maia Sandu să-l trateze și ea „mai diplomatic” pe criminalul de război, ucigașul ucrainenilor pașnici. Ce duios relativism moral! Sau e creștinism?
Dexteritatea diplomatică
De remarcat că și Zelenski, și liderii europeni au manifestat dexteritatea diplomatică necesară pentru a menaja orgoliul lui Trump, și a menține unitatea euro-atlantică, lăudându-l ori de câte ori s-a ivit ocazia! Europenii își apără principiul de bază al conviețuirii pașnice: frontierele nu se modifică decât de comun acord, nu prin aplicarea forței militare. Piatra de poticnire e Donbas, Putin vrea toată regiunea, deși armata rusă nu a reușit să o ocupe în întregime.
Între timp, de la Moscova s-au auzit și alte pretenții, decât cele ce au răsunat în Alaska. Vrea și Putin garanții de securitate pentru Rusia, similare celora pe care SUA le promite Ucrainei. Seamănă a pretext de torpilare a procesului de pace, pe care, credea el, îl va torpila Europa. O pace cu Ucraina suverană și independentă nu îi convine. Ar fi o înfrângere pentru el.
Reușind să-și mențină suveranitatea și independența, Ucraina se poate considera învingătoare în război,. Ca Finlanda în 40, când a cedat niște teritorii, dar și-a salvat statalitatea. Rusia, chiar dacă se va alege cu noi achiziții teritoriale, inclusiv Donbasul, va fi perdantă, Și nu de aceea că Europa nu va recunoaște noile teritorii. Ci fiindcă „demilitarizarea și denazificarea”, adică controlul asupra întregii Ucraine – cauza principală a acestui război nu va fi atinsă. Propagandiștii săi își vor face datoria, îi vor convinge pe ruși că Rusia a biruit, dar lumea va ști că nu e adevărat, că a pierdut. Și atunci de ce a început „operația militară specială”? Fiindcă avea „surplus” de populație?
Să așteptăm o minune
Fiindcă Trump nu pare dispus să apere cu orice preț principiile ordinii internaționale actuale, Europa se pregătește să-și asigure de sine stătător, fără a depinde de SUA, propria securitate. Ea dispune de potențialul economic, tehnologic, necesar pentru aceasta. Putin înțelege că are puțin timp la dispoziție, de aceea îl minte pe Trump că vrea să oprească războiul.
O dovadă că Putin nu dorește pace, că minte, e faptul că nu acceptă încetarea focului, convingându-l și pe Trump că se poate negocia cu ucrainenii continuând bombardamentele și măcelul pe linia frontului. E o stratagemă pentru a trage de timp, crezând că victoria e aproape, dispus să mai ucidă oameni, ucraineni și ruși, oricât de mulți. Chiar dacă Zelenski acceptă schimbul de teritorii, fixarea pe hârtie a noii linii de demarcație, metru cu metru, va lua luni, dacă nu ani de zile.
După cum a observat expertul militar israelian Yigal Levin, armistițiul poate fi obținut imediat, printr-un ordin dat generalilor, pe când la un acord de pace se ajunge după ani și ani de tratative complicate. El aduce câteva exemple „aleatorii” (Obozrevatel.com): Egipt și Israel – încetarea focului s-a produs în anul 1973, acordul de pace - în 1979; Iordania și Israel – armistițiu în 1949, acord de pace în 1994, peste 45 de ani; Armenia și Azerbaidjan – încetarea focului în 2020, acordul de pace în 2025; Coreea de Nord și de Sud – armistițiu în 1953, iar acordul e pace nu a fost încheiat nici până azi.
Putem adăuga aici că nici între Rusia și Japonia nu s-a ajuns la încheierea unui acord de pace, la 80 de ani de la sfârșitul războiului, Tokio nu acceptă ocupația rusă a Insulelor Kurile.
Așadar, să nu ne facem iluzii, până la pace mai este. Nici capitularea Ucrainei nu ar rezolva problema. Chiar dacă s-ar opri acum, Rusia ar putea relua acțiunile militare peste câțiva ani, cu altă generație de carne de tun, împotriva altei țări. Căci Putin nu e normal, s-a văzut și la Anchorage, presa internațională a relatat despre comportamentul său ciudat, bizar, de om obsedat. Deși nu cred în promisiunile Rusiei, liderii europeni, toată lumea îl încurajează pe Trump să-și continue efortul diplomatic, ca să obțină premiul Nobel pentru pace. Dacă va reuși să-l potolească, să-l aducă în simțire pe Putin, va fi o minune.
