O decizie secretă a conducerii comuniste a pus capăt, la 19 martie 1968, mandatului lui Nicolae Testimițanu la conducerea Ministerului Ocrotirii Sănătății al RSS Moldovenești. Alături de el, a fost demis și subalternul său, G.A. Balan. Oficial, cei doi au fost acuzați de insuficiența medicilor în mediul rural și de încălcarea principiilor leniniste de selectare și repartizare a cadrelor. În realitate, sancțiunile au venit după ce ei au promovat predarea în limba română la Institutul de Stat de Medicină din Chișinău, au încurajat utilizarea literaturii medicale occidentale și au înlocuit profesori ruși cu tineri universitari moldoveni.
Rivalitatea dintre doi scriitori și denunțurile ar fi contribuit la interzicerea cărții „Haiducul Tobultoc”, semnată de Dumitru Moldovanu (1946-2018) și publicată în 1981. Potrivit lui Arhip Cibotaru, fost redactor al revistei „Nistru”, un scriitor consacrat, care deținea un loc important în abordarea temelor istorico-patriotice, l-ar fi considerat pe Moldovanu un concurent și ar fi identificat în creația acestuia nuanțe antirusești. Scriitorul la care s-ar fi referit Cibotaru ar fi Gheorghe Malarciuc (1934-1992), cunoscut inclusiv pentru scenariile filmelor despre Serghei Lazo. Un alt denunț ar fi venit din interiorul editurii. Deși cartea trecuse prin toate filtrele cenzurii sovietice, tirajul de 10.000 de exemplare a fost confiscat, iar cărțile au fost tăiate și arse.
Pe drumul spre Huși se întindea o coloană nesfârșită de căruțe, oameni care fugeau din Basarabia după ocuparea sovietică din primăvara lui 1944. În sens invers, îndărăt, spre Prut, înainta o singură căruță cu cinci copii, „condusă de o femeie, mama noastră”, își amintește în memoriile sale, Mihai Plămădeală, fratele fostului mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, născut la 17 noiembrie 1926, în Basarabia, la Stolniceşti - judeţul Lăpuşna.
„Minciună”, „sâcâială”, „fire închisă”, „murdar”, „obraznic”, „greu de controlat”, - așa îi descriau profesorii și administratorii școlilor din Basarabia țaristă pe elevii din diferite comunități etnice. Moldovenii erau prezentați ca neglijenți și indisciplinați, evreii ca înclinați spre minciună și comerț, iar bulgarii ca greu de supravegheat și prea legați de propria limbă și origine. Nu sunt caracterizări contemporane, ci formulări consemnate în documentele administrației școlare ruse din secolul al XIX-lea.
Cele două surori din Recea, Strășeni, Feodosia Magari și Elizaveta Donică, împreună cu fiul acesteia, Dumitru Donică, au fost condamnați de regimul sovietic la zeci de ani de lagăr pentru că au ajutat membri ai unui grup de rezistență antisovietică, trecuți în „ilegalitate”. Fugarii au fost prinși în casa Elizavetei Donică, iar condamnările au venit, în mare parte, după autodenunțul Feodosiei Magari – sora Elizavetei și mătușa lui Dumitru. Dar ce s-a întâmplat după eliberarea lor din lagăr? Cum au trăit cele trei victime ale persecuției sovietice, cum s-au raportat una la alta și cum au fost privite de consătenii lor din Recea după „păcatul” Feodosiei? Aflați povestea lor într-un reportaj construit din mărturiile Mariei Donică, soția lui Dumitru, și ale Marianei Lupașcu, nepoata celor condamnați.
În zilele de 26 iunie – 3 iulie 1940, fiecare oră a adus schimbări dramatice pentru Basarabia. De la ultimatumurile transmise de Uniunea Sovietică, ședințele decisive ale Consiliului de Coroană și primele confruntări armate la Nistru, până la intrarea trupelor sovietice în Chișinău, Cernăuți și Cetatea Albă, evenimentele s-au succedat într-un ritm alert, haotic pentru autoritățile române și derutante pentru cetățeni. În doar câteva zile, administrația românească s-a retras, mii de oameni au luat calea refugiului, iar Basarabia a intrat sub controlul URSS, mai exact în malaxorul represiunilor NKVD-iste.
La începutul secolului al XX-lea, cu aproape un sfert de secol până la formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldovenești, autoritățile țariste, în special cele responsabile de învățământ și Biserică, au lansat și promovat ideea existenței unei limbi „moldovenești”, „adevărate”, distincte de limba română, o limbă „falsă”, în opinia lor. Principalul obiectiv al acestei narațiuni false, în limbajul actual, era că Imperiul Rus urmărea pe această cale să slăbească legăturile culturale și identitare ale populației basarabene cu spațiul românesc și să prevină o mișcare unionistă, percepută drept o potențială amenințare separatistă.
Pe 5 aprilie 1903, de Paște, a fost înregistrată una dintre cele mai negre pagini din istoria evreilor din Basarabia și o pată rușinoasă din trecutul Chișinăului. Elevi ai Seminarului Teologic, îmbrăcați în uniforme, au dat tonul violențelor în timpul pogromului evreiesc. Viitorilor preoți li s-au alăturat treptat zeci de bărbați îmbrăcați în cămăși roșii pe care muncitorii le preferau de sărbători. Cum s-a ajuns ca viitorii slujjitori ai cultului din capitala guberniei rusești dintre Prut și Nistru să provoace mulțimea împotriva evreilor în timpul marelui pogrom?
Panglica „Sfântului Gheorghe” și „Regimentul Nemuritor”, prezentate inițial ca inițiative de comemorare a eroilor sovietici căzuți în cel de-al Doilea Război Mondial, apărute spontan în societatea rusă, au devenit elemente de apartenență la regimul lui Vladimir Putin și simboluri de demarcare a Lumii Ruse ca proiect politic contrapus Uniunii Europene și Alianței Nord-Atlantice.
„Fuge un băiețel spre școală, fuge-fuge, se oprește, iar fuge, iar se oprește. Are capul ca o minge, i se vede doar vârful pleoapelor. „Victoraș, dar cum ai ajuns tu așa la școală?!”, îl întreb eu. Și el îmi arată: deschide ochiul cu ambele mâini ca să vadă cărarea și, cât o ține minte, fuge. Dacă uită, se oprește și iar deschide ochiul. Așa a ajuns la școală”, mi-a relatat acum câțiva ani Vera Stratulat, învățătoare în timpul foametei din 1946–1947, la Voroteț, Orhei.
În satele basarabene de la sfârșitul secolului XIX, raiul nu era ceva extrem de pretențios, pe scurt, ar reprezenta un loc în care este din belșug mâncare gustoasă, odinhă și apă rece. Paradisul era văzut și ca tărâm al odinhei fără de sfârșit, o scăpare de lucrul fizic. Iadul însă reprezenta o lume a corvoadelor infinite și a setei și foamei, a neputinței de a mânca, nu din cauza lipsei de hrană, ci a unui miros insuportabil. Asta este pedeapsa la care sunt supuși cei păcătoși.
Autoritățile sovietice au interpretat unirea Basarabiei cu România din 27 martie 1918 printr-o lentilă strict penală și ideologică, transformându-o dintr-un act politic și istoric într-o pretinsă „infracțiune contrarevoluționară”. În anchetele NKVD, inclusiv în dosarul preotului Alexandru Baltaga, votul din Sfatul Țării și contextul unirii sunt prezentate drept „răsturnare a puterii sovietice” și „trădare a Rusiei Sovietice”, marcând astfel procesul prin care un eveniment fondator al istoriei Basarabiei a fost criminalizat retrospectiv în logica represiunii politice sovietice.
Propunerea Chișinăului de a trece școlile „moldovenești” din stânga Nistrului la predarea în limba română a scos la iveală din nou clivajul identitar dintre cele două maluri ale Nistrului. În timp ce autoritățile constituționale insistă asupra dreptului la educație în limba maternă, Tiraspolul invocă existența unui „popor transnistrean”, parte a „lumii ruse”.
Evgheni Șevciuk nu este primul exponent al administrației separatiste de la Tiraspol care, după ce a servit interesele Rusiei și ale grupării criminale din stânga Nistrului, și-a denunțat ortacii instituțiilor de drept din Republica Moldova și celor internaționale.
Protoiereul Misail Chirița, parohul bisericii din Pitușca, Călărași, s-a opus vehement unirii Basarabiei cu România, a organizat o rebeliune amplă „a pitușcanilor”, în 1930, împotriva trecerii la calendarul corectat, gregorian. Iertat de autoritățile române, în iunie 1940, a fost denunțătorul militantului național, preotul Alexandru Baltaga (canonizat recent de Biserica Ortodoxă Română –n.a.), și și-a îndemnat enoriașii să întâmpine Armata Roșie cu pâine și sare. După instaurarea regimului sovietic, a fost arestat și eliberat în schimbul colaborării sale pentru consolidarea autorității Bisericii Ortodoxe Ruse în Basarabia și al serviciului fiului său, Varlaam Chirița, pentru spionajul sovietic în Bulgaria.
La 5 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Rusia a avut o poziție duplicitară față de unirea Principatelor Române, în stilul caracteristic rusesc. Pe față, a susținut actul unirii, iar pe ascuns, s-a implicat în organizarea unui complot urmărind să împiedice alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept domnitor atât la Iași, cât și la București, și să impună o candidatură agreată, pe beizadeaua Grigore Sturdza.
„Ca supuşi şi devotaţi fii ai ţării, credincioşii Vechiului-Calendar din România aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre următoarele. Sunt aproape 12 ani de când noi mereu cerem să fim recunoscuţi ca un cult deosebit, aşa cum îngăduie legile şi Constituţia, care prin articolul 22 garantează libertatea conştiinţei. Nu cerem o favoare în dauna Patriei noastre, însă cerem să fim lăsaţi aşa ca înainte de anul 1924. Cerem ca în viaţa bisericească să păstrăm vechiul calendar „Iulian Stil Vechiu”, aşa după cum ne-au învăţat înaintaşii noştri. Aşa cum vechile cărţi şi aşa cum ne-au învăţat chiar şi preoţii şi arhiereii, și Patriarhii mai înainte de 1924” – acesta este începutul unui memoriu pe care un grup de țărani din satul Albinețul (astăzi Albinețul Vechi), județul Bălți, i l-au înmânat regelui Carol al II-lea în Gara Făleşti pe 2 iunie 1935
Un învățător rus a înregistrat în anii 1880 tradițiile sărbătorilor de iarnă la Taraclia, Căușeni. Fiodor Bednarovschi, așa îl chema pe dascălul rus, a consemnat datinile legate de Ignat, Crăciun și Bobotează și puterile lor magice care aveau, în imaginarul localnicilor, forța să le determine cursul întregului an sau poate chiar al vieții. De pildă, vizitele preotului în casele sătenilor influența norocul la pui, boabele de grâu folosite la semănat în prima zi de an îi scăpau de molime, iar apă sfințită de Bobotează îi scăpau de boli, de toate beteșugurile. Cu alte cuvinte, următoarele 365 de zile erau determinate de felul în care sătenii își petreceau sărbătorile de iarnă.
Deochiul la basarabeni este o putere magică atribuită unor oameni care ar putea îmbolnăvi pe cei asupra cărora își fixează privirea cu răutate, invidie etc. În imaginarul basarabenilor, această putere magică nu se oprea (sau nu se oprește) asupra unor oameni și animale, ci trecea de limitele vieții de pe pământ, ajungând până la fenomene ale naturii.
După relatările învățătorilor ruși care predau în rețeaua de școli deschise de Imperiul Rus în Basarabia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mamăliga era produsul esențial de pe masa basarabenilor. Unii dintre învățătorii ruși considerau că moldovenii nici măcar nu știau să coacă pâine.
Începând cu anii 60 ai secolului al XIX-lea, în contextul unirii Principatelor Române la 1859, autoritățile țariste au demarat edificarea unei infrastructuri școlare menite să omogenizeze din punct de vedere național și religios populația teritoriului dintre Prut și Nistru. În contextul lipsei de învățători rusofoni printre localnici, pentru a susține dezvoltarea rețelei de școli, a fost încurajată venirea unor dascăli originari din interiorul imperiului.
„Ascultarea de străini”, expresie care răsună astăzi în discursurile unor așa-ziși „suveraniști”, a fost parte esențială a extremiștilor de dreapta după Primul Război Mondial, inclusiv al liderului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu.
În 1929, la Briceni, județul Hotin, într-o noapte, într-o casă izolată și ferită de vederea publică, cu ferestrele astupate cu pături, au fost prinși niște comuniști tineri evrei și ruși de ambele sexe – toți membri ai Ligii Culturale Evreiești din târg, se spune într-un raport al unui agent al Serviciului Secret de Informații (Siguranța Statului).
Pe 1 septembrie 1989, la numai o zi după adoptarea la Chișinău a unei serii de legi cu privire la limba română, la Tiraspol ziarul local, „Бастующий Тирасполь” / „Tirapolul în grevă”, a început să publice un pretins reportaj „Трансильвания, дело совести”/ „Transilvania, o chestiune de conștiință”.
Sub această semnătură, prozatorul și folcloristul Gheorghe Madan (5 octombrie 1872 - 7 noiembrie 1944) s-a prezentat în fața enkavedeului sovietic în calitate de martor, în septembrie 1940, în cazul celor 14 foști deputați ai Sfatului Țării.
Emanuil Catelli s-a născut în 1883 în satul Zgărdești, județul Bălți, actualmente raionul Telenești. În 1917, a fost prins de revoluția rusă în statul-major al Circumscripției Militare Odesa, în grad de căpitan.
Fiică a unui primar din Milești, Nisporeni, Taisia Angheluța a fost ridicată în iunie 1941, la vârsta de un an, împreună cu mama ei și alte șase surori și frați și dusă în Kazahstan, după ce tatăl său fusese pârât la sovietici de niște nepoți de ai săi.
Pentru a justifica ocuparea Basarabiei de către URSS, la 28 iunie 1940, istoricii sovietici au avut o misiune esențială – să „instaureze” puterea sovietică între Prut și Nistru. Și întrucât această putere n-a existat în Basarabia până la 27 martie 1918, când provincia s-a unit cu România, reprezentanții scrisului istoric sovietic trebuiau să o aducă aici post-factum, cu alte cuvinte, să mistifice adevărul. Istoriografia sovietică a plasat cronologic cucerirea puterii de către bolșevici în ținut într-o perioadă lungă – sfârșitul anului 1917 – începutul lui 1918, fără o dată precisă. Această incertitudine a durat până în 1957, când corifeii scrisului istoric sovietic au decis să aleagă o dată prin vot, adică „să voteze istoria”!
Secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist din Moldova, Nikita Salogor, a semnat în iunie 1946 un act de suicid pentru cariera sa politică - el a vrut județele Hotin, Ismail și Akkerman în componența RSS Moldovenești. Demersul său a fost reluat, cel puțin spus naiv, în 1958, în timpul mandatului lui Nikita Hrușciov în fruntea URSS, de către ministrul Culturii al RSSM, Artiom Lazarev, pentru care a plătit și el, probabil, cu mazilire din executivul sovietic moldovenesc. Ultima încercare de a cere de la Moscova cele trei județe a fost făcută în 1985, cu implicarea a trei comuniști sovietici moldoveni. Ridicolul acestei situații este că principalii actori ai acestei mișcări – din 1946, 1958 și 1985 – au moșit la 2 august 1940 RSSM în hotarele cu care ei înșiși nu au fost de acord.
Politiciana pro-rusă afiliată fugarului Ilan Șor, Victoria Furtună, a suscitat acum, în timpul războiului Rusiei împotriva Ucrainei și înaintea alegerilor parlamentare din toamnă, o epavă de partid cu denumire țipătoare, „Moldova Mare”. La o întrebare probabil regizată pusă recent de jurnalistul Gheorghe Gonța, dacă nu este mai simplu ca Republica Moldova să se unească cu România, pentru a-și rezolva toate problemele, Victoria Furtună a răspuns: „Numai dacă țara asta se va numi Moldova Mare și Parlamentul va fi la Chișinău, iar președinte va fi Victoria Furtună”. Proiectul „Moldova Mare” a fost inițiat în decembrie 1943, pentru a constrânge România de atunci, să decidă o retragere imediată din tabăra Axei, dacă dorea să salveze Moldova de Vest de anexarea sovietică.
În 1961, în Baraboi, Dondușeni, sovieticii au vrut să facă din biserică sală de sport. Pentru a-și îndeplini scopul, structurile regimului au recurs la un plan abominabil. Au decis să ucidă preotul și dascălul. Au făcut-o și au spus că cei doi au murit într-un accident de căruță, pentru că erau beți. Minciuna autorităților însă nu a fost înghițită de enoriași. Circa 1.500 de credincioși au decis să dezlege misterul cu privire la decesul preotului și dascălului lor. Autoritățile au răspuns în stilul lor rusesc: patru enoriași au fost condamnați la pedeapsa cu moartea, iar alți 14 – la ani grei de închisoare.
O parte din deputații Sfatului Țării au fost omorâți de către sovietici în 1941-1942, în particular cei ce au rămas în Basarabia după ocuparea ei de către URSS. Însă unele dintre cele mai mari personalități ale Moldovei de Răsărit de la 1917-1918 – Ion Pelivan, Daniel Ciugureanu – au murit în închisorile României comuniste. Pantelimon Halippa a fost arestat de regimul comunist din România, întemnițat la Sighet, apoi predat sovieticilor și dus în Siberia. După trei ani de Gulag, a fost predat statului român și încarcerat din nou, la Gherla.
Dezinformarea folosește o varietate de tactici de manipulare. Poveștile de dezinformare pot fi create cu ușurință prin combinarea subiectelor provocatoare.
Raportează
